Iosua 6

Ierihonul 　

Poporul a ajuns în sfîrşit la obstacolul care îl îngrozea, ridicat înaintea lui ca să-1 împiedice să ia în stăpînire Canaanul. Nu este nimic altceva mai urît de vrăjmaş decît de a ne vedea intrînd în privilegiile noastre şi luînd o poziţie cerească. El ştie că nişte fiinţe cereşti scapă de el şi îi pradă bunurile. De aceea cea dintîi silinţă a lui este să ne împiedice mersul înainte. Veţi afla acest lucru în istoria fiecărui creştin. Nu spun că acest lucru se întîmplă totdeauna chiar la întoarcerea la Dumnezeu, dar el are loc cînd este vorba de a intra pe calea luptei pentru a realiza chemarea noastră cerească. Cel dintîi lucru pe care îl întîlnim este obstacolul ridicat de Satan, o fortăreaţă care pare de necucerit. Era cu neputinţă de a intra şi a ieşi (versetul 1). Găseşti de ce să te îrispăimînţi şi să te facă să te întorci înapoi; şi tocmai acesta este planul vrăjmaşului, pe care el reuşeşte deseori să-l realizeze.

Nici unul dintre noi nu poate evita să întîlnească odată fortăreaţa Ierihonului. Nu este nevoie să înşirăm aici greutăţile fiecărui suflet; ele sînt prea felurite; dar ele se rezumă toate în acest cuvînt: obstacol. Dacă merg înainte, ce se va întîmpla? îmi voi pierde poziţia; cariera îmi va fi la pămînt; prietenii mă vor părăsi; părinţii mei nu mă vor înţelege; va trebui să părăsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc, să mă despart chiar de creştinii în mijlocul cărora am găsit binecuvîntare... Aşa este situaţia deseori întîlnită pentru suflet în faţa zidurilor înalte ale Ierihonului. Cîţi creştini îşi pierd curajul înainte de a lupta şi dau înapoi!

Dar sufletul pregătit de Dumnezeu nu dă înapoi în faţa greutăţilor. El ştie că are un mijloc ca să le învingă şi îl foloseşte. Este un mijloc foarte simplu, mijloc unic, căci nu mai există un altul: este credinţa. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce a fost inconjurat timp de şapte zile" (Evrei 11.30) si credinţa este încrederea simplă într-un altul, în Domnul. în acelaşi timp ea este absenţa completă a încrederii în noi înşine, căci aceste două lucruri sînt de nedespărţit. Credinţa este de ajuns pentru a face să cadă obstacolul. Ce dacă zidurile se înalţă pînă la cer? Ce sînt ele pentru credinţă? Credinţa se bazează pe puterea lui Dumnezeu. Iată, dragi prieteni, cea dintîi însuşire a credinţei. „Pentru ca", spune apostolul, „credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1 Corin-teni 2.5). Lucrul necesar pentru luptă este o putere în întregime dumnezeiască; numai ea poate da deoparte obstacolul, numai pe ea se sprijină credinţa.

Vedeţi apoi cum această putere este plină de zel să nu lase să rămînă nimic care ar putea avea aparenţă de înţelepciune omenească. Alegerea armelor sau a mijloacelor de luptă nu le este dată lor de Căpetenia oştirii Domnului care vorbeşte cu Iosua. Ei nu au de făcut nici un plan, nici un aranjament; n-au să se concentreze să găsească mijloacele; n-au să se concentreze să găsească mijloacele de a cîştiga victoria. Dumnezeu însuşi a rînduit toate. Şi credinţa se supune rînduielii stabilite de Dumnezeu, se serveşte de mijloacele pe care El le indică, nu le inventează ea. Dar trebuie societăţi, comitete, sinoade, bani etc, se va spune. Trebuie omului; nu trebuie credinţei astfel de lucruri. Dumnezeu are mijloacele Lui... Dar de ce nu simplifica El calea? De ce toate aceste complicatii De ce sa inconjori in fiecare zi cetatea, si de sapte ori in a saptea zi, apoi multimea, si chivotul, si trimbitele... de ce? Dragi cititori, credinţa nu întreabă de ce.)Ea nu face calcule în privinţa mijloacelor Iui Dumnezeu; ea le acceptă, intră în ele şi cîştigă biruinţa, în loc de a primi înfrîngere de la vrăjmaş. Aşa a fost la Paşte; la fel la Marea Roşie. Veţi spune: credinţa este deci fără ratiune? Nu; ea se supune mai intai si intelege dupa aceea. Credinta va va spune de cele sapte zile, si de chivotul Domnului de mulţirne şi de trâmbiţele, şi de strigătele dejjucuriej, dar ea nu vă va spune decît după ce s-a supus mai întîi. Dacă ea ar vrea să înţeleagă mai înainte de a se supune, eaăffifătiune şi nu credinţă.

　Şi apoi, credinţa merge înainte, în dependenţă de Dumnezeu care spune: „Dau în mîinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi". Apoi ea este pusă la încercare. Este nevoie de răbdare, căci poporul trebuie să meargă în felul acesta şase zile. Trebuie apoi ca răbdarea să-şi îndeplinească lucrarea: „In ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori".

Observaţi apoi alte însuşiri binecuvîntate ale acestei credinţe de mare preţ. Ea ne asociază cu Hristos, ne dă parte şi comuniune cu El. Dumnezeu îşi adună poporul în jurul chivotului, la luptă. Aici nu mai este, ca la Iordan, unde chivotul era înaintea poporului, ci bărbaţii înarmaţi trec înaintea chivotului cu preoţii. Şi coada oştirii merge după chivot.

Dar această asociere cu Hristos nu are niciodată ca scop, nici ca rezultat, să înalţe pe om, ci îl pune înainte pe Hristos. Chivotul însuşi forma partea centrală a oştirii, forţa de rezistenţă; şi toată atitudinea poporului în jurul chivotului spunea acest lucru. Fără chivot, nu putea fi nici luptă, nici biruinţă.

Credinţa dă totdeauna mărturie despre Hristos. „Cei şapte preoţi care purtau cele şapte trompete de corn de berbec înaintea chivotului Domnului... au sunat din trompetă". Era o mărturie perfectă dată puterii chivotului în prezenţa vrăjmaşului.

Credinţa este plină de zel să-L înalţe pe Hristos şi să-I dea mărturie, plină de rîvnă pentru slujire, care este în acelaşi timp luptă. „Iosua s-a sculat dis-de-dimineaţă" (versetul 12). S-au sculat în zorii zilei (versetul 15). Observaţi aici cum rîvna unuia provoacă şi încurajează rîvna altora. Vom reveni la acest lucru. Pe scurt, vedem că Dumnezeu, deşi ne asociază cu Hristos, El singur este Cel care cîştigă victoria. La ce ar fi slujit arme sau unelte de război împotriva fortăreţei Ierihonului? La nimic. Dumnezeu este Cel care a făcut totul. El vrea ca puterea şi biruinţa să fie în întregime de la El şi fără vreun amestec al importanţei omului. In general, cînd este vorba de a duce o luptă, creştinii admit că puterea trebuie să fie de la Dumnezeu, dar ei nici nu se gîndesc să nu amestece aici şi ceva de la „eu"; şi rezultatul este că biruinţa nu este totală, ca la Ierihon. Dumnezeu socoteşte că această cinste este numai pentru Sine; nu însemnează că El n-ar folosi şi unelte omeneşti, dar trebuie ca El să fie Cel care le foloseşte, pentru ca omul să nu se poată înălţa în propriii săi ochi. Gîhdiţi-vă la felul de a lucra al lui Dumnezeu! El alege unelte fără putere şi fără valoare în ele însele sau, dacă ele au vreo valoare în ochii oamenilor, El începe prin a le zdrobi, cum a făcut cu Saul din Tars. După aceea a spus: Acest om este un vas ales... Acum tu îmi poţi fi de folos!

Am observat mai sus: felul de a se purta al creştinilor în luptă este prea adesea deosebit de cel al lui Dumnezeu. Ei aduc înainte mijloacele şi resursele lor: Am găsit o metodă excelentă; ne-am organizat foarte bine; am format o echipă deosebit de bună de evanghelizare; ne trimitem oamenii în cele cinci părţi ale lumii... Dragi prieteni, eu nu inventez aceste cuvinte; le puteţi auzi şi le puteţi citi zilnic. Ba încă, le-am spus uneori noi înşine. Dacă privim la lucrarea omenească, vom găsi mereu în ea acest amestec de plîns.

Dacă Israel ar fi spus: Foarte bine, puterea să fie de la Dumnezeu; dar noi să ne concentrăm să găsim mijloacele de a da peste cap zidurile Ierihonului — ce ar fi văzut ei în a şaptea zi? Că n-ar fi căzut nici o piatră din zid.

Dar aici, puterea vrăjmaşului se prăbuşeşte; poporul arde cetatea blestemată. Mai mult, credinţa lui, lucrarea lui în mărturie şi biruinţa lui pun în libertate alte suflete. Aşa va fi totdeauna rezultatul, cînd vom fi angajaţi în lupta Domnului. Rahav este scăpată, introdusă în poporul lui Dumnezeu şi poate de atunci încolo să se bucure de aceleaşi privilegii ca învingătorii.

Observati inca un amănunt, Credinţa nu face niciun compromis cu lumea, nu primeşte şi nu ia nimic de la ea. Dumnezeu interzice poporului să se atingă de lucrurile din Ierihon. Numai El poate pretinde aceste lucruri; ele Ii aparţin, nu sînt ale copiilor lui Israel, care nu se pot atinge de ele decît pentru a le pune „în vistieria Domnului "

Aşa este lupta credinţei. Dumnezeu să ne facă să ne amintim în inimile noastre aceste lucruri, pentru ca să nu fim învinşi în lupta cu vrăjmaşul.