Iosua 5

Circumcizia

Am găsit, în capitolul 1, principiile morale necesare pentru a lua în stăpînire Canaanul. Am văzut în capitolul 2 că atunci cînd este vorba de locurile cereşti, Dumnezeu depăşeşte limitele lui Israel, şi că în aceste locuri se intră pe principiul credinţei. Capitolele 3 şi 4 ne prezintă secretul pentru a intra acolo. In capitolul 5 învăţăm un alt secret, cel al biruinţei. De aceea acest capitol începe (versetul 1) cu vrăjmaşii. Toţi împăraţii canaaniţilor şi amo-riţilor se înşiruie sub ochii noştri, dar puterea care îi făcea să aparţină de Satan fusese zdrobită la Iordan, în moarte, în persoana căpeteniei lor. Dacă n-ar fi aşa, ei ar fi prea puternici pentru sărmanul popor Israel. Dar Dumnezeu este Cel care îi va face în stare să cîştige biruinţa asupra vrăjmaşilor. In ce fel? El descotoroseşte pe poporul Său de toate armele şi de posibilităţile pe care ei le-ar găsi în ei înşişi. Firea păcătoasă nu poate intra în luptă; Dumnezeu o judecă, o pune deoparte. Tocmai acest lucru este arătat de tăierea împrejur. Ea este „dezbrăcarea de trupul firii păcătoase", în Hristos. Ea este un fapt împlinit pentru orice credincios, tot aşa cum Iordanul este un lucru împlinit pentru fiecare dintre noi, fie că îi realizăm sau nu însemnătatea.

Învăţătura pe care o avem în Coloseni 2. 9-15 în această privinţă este foarte clară şi de toată frumuseţea. „In El, spune apostolul, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii". Toate se găsesc în Hristos, nimic nu-I lipseşte. Dar în versetul 10, noi sîntem cei care avem totul în El, nimic nu ne lipseşte: „Voi sînteţi deplini în El". Nu poţi deci căuta vreun lucru în afara Lui, pentru a ni-1 adăuga. Vine acum tăierea împrejur: „In El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mînă, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul firii păcătoase." Nu numai, spune apostolul, că nu există nimic de adăugat, dar nu rămîne nimic de dat afară de la cei care sînt în el. Trupul firii păcătoase este judecat, voi sînteţi dezbrăcaţi de el. Acesta este un fapt împlinit, este tăierea împrejur a lui Hristos. în versetul 12 aflăm că acest sfîrşit al omului vechi care are loc pentru noi în moartea lui Hristos, devine un fapt personal cu fiecare creştin: „Fiind îngropaţi împreună cu El, în botez, în care aţi fost şi înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi". Acest loc din Scriptură cuprinde acest lucru în întinderea lui şi corespunde celor două adevăruri reprezentate de Iordan. Este vorba de moartea şi de învierea împreună cu Hristos. Iată deci două mari adevăruri statornicite: sîntem desăvîrşiţi înaintea lui Dumnezeu şi eliberaţi în mod desăvîrşit de tot ce sîntem în noi înşine. (In versetele 12-15 ne întoarcem la Paşte şi la Marea Roşie: sîntem scăpaţi de orice învinuire care s-ar putea aduce împotriva noastră).

Epistola către Filipeni (capitolul 3.3) arată contrastul dintre tăierea împrejur făcută de oameni şi adevărata tăiere împrejur, cea a lui Hristos. „Noi sîntem cei tăiaţi împrejur", spune apostolul, „noi care ne închinăm prin Duhul lui Dumnezeu". Niciodată cei tăiaţi împrejur sub lege n-au făcut lucrul acesta. Trebuia să fi terminat cu firea păcătoasă, pentru a aduce închinare prin Duhul. Apoi el adaugă: „şi care ne lăudăm în Hristos Isus". Firea păcătoasă, chiar religioasă, nu se slăveşte decît pe ea însăşi. (Veţi găsi dovada acestui fapt în Coloseni 2.21-23. Rînduielile, poruncile şi învăţăturile oamenilor pot avea o aparenţă de înţelepciune, prin faptul că ele nu cruţă trupul, în schimb sînt pentru satisfacţia firii păcătoase). în sfîrşit, apostolul trage concluzia spunînd: „şi care nu ne punem încrederea în firea păcătoasă". Iată ce este adevărata tăiere împrejur. Este punerea deoparte, prin judecată, în crucea lui Hristos, a ceea ce apostolul numeşte „firea păcătoasă" sau „carnea", în aşa fel încît de acum înainte să nu mai putem avea nici o încredere în ea. Adevăr de toată însemnătatea să fie cunoscut! Atunci cînd este vorba de luptă, ca şi pentru poporul Israel, trebuie ca pecetea morţii firii păcătoase să fie asupra noastră.

Observaţi, dragi prieteni, nu este vorba aici de a încerca s-o terminăm cu noi înşine, nici de a încerca să ne dezbrăcăm; este vorba de o dezbrăcare încheiată la cruce, „păcatul în firea păcătoasă" fiind judecat, un fapt pe care credinţa şi-1 însuşeşte şi care devine o realitate practică, cugetul primind această judecată. Un cărbune aprins a trebuit să atingă buzele lui Isaia; şi chiar dacă focul de judecată al altarului a ars cu totul jertfa şi nu mai rămîne din ea decît puterea curăţitoare, durerea fiind trecută, totuşi prorocul trebuie să fie pus în legătură cu acest cărbune, ca simbol al experienţei făcute de cugetul nostru cu privire la judecata lui Dumnezeu.

Ghilgal

„Domnul a zis lui Iosua: „Astăzi am ridicat ruşinea Egiptului de deasupra voastră" (versetul 9). La Marea Roşie, ei fuseseră eliberaţi de robia lui Satan şi a păcatului. Aici pentru cea dintîi dată ei au terminat, prin judecată, cu robia firii păcătoase. Iar Duhul lui Dumnezeu adaugă: „Şi locului aceluia i-au pus numele Ghilgal (Prăvălire) pînă în ziua de azi". Aici se situează un al doilea mare adevăr. Am spus că tăierea împrejur, judecata, lepădarea firii păcătoase sînt un fapt împlinit în Hristos. Dar se prezintă, de altă parte, sub o înfăţişare în întregime practică, nu poate fi privită doar ca o învăţătură. Locul tăierii împrejur era Ghilgal. Dacă acest loc era punctul de plecare al oştirii Domnului, înainte ca ea să fi cîştigat vreo biruinţă, el devine locul de strîngere laolaltă după biruinţă (10.15) şi punctul de plecare pentru a merge şi a cîştiga biruinţe noi. Judecata firii păcătoase a fost odată pentru totdeauna. Poporul însă trebuia să şi-o însuşească mereu. Altminteri, firea păcătoasă ar fi lucrat să reia ceea ce a pierdut şi niciodată cea dintîi biruinţă nu ar fi fost urmată de o a doua.

În mai multe rînduri găsim localitatea Ghilgal în această carte. Este de ajuns să reţinem acum că, dacă tăierea împrejur însemnează dezbrăcarea de „trupul firii păcătoase", Ghilgal este „omorîrea mădularelor noastre care sînt pe pămînt". Este ceea ce ne învaţă Coloseni 3.5-8, spre deosebire de 2.11. Preaiubiţilor, aceasta este o realitate de fiecare zi. Fiecare biruinţă ne deschide orizonturi noi asupra ţării făgăduinţei. Fără luptă nu se poate pune mîna pe nici una din binecuvîntările noastre, dar fără Ghilgal nu există nici o biruinţă. Ce anume ne este de cel mai mare preţ? Canaanul cu luptele lui, sau mai bine mădularele noastre care sînt pe pămînt? Să preferăm noi satisfacţia trecătoare a poftelor firii păcătoase, în locul sarcinii destul de grele de a ne întoarce la Ghilgal? în acest caz, smerirea, disciplina vor veni să ne înveţe să găsim iar această cale, dacă cel puţin n-am pierdut de tot secretul puterii, în amărăciune, în lacrimile şi în ruina de neîndreptat a înfrîngerii.

Hrana Canaanului

Dezbrăcarea de firea păcătoasă prin judecata înfăptuită la cruce şi realizarea în practică a acestei judecăţi sînt primele condiţii de nelipsit pentru luptă. Nici coiful lui Saul, nici platoşa lui, nici sabia lui nu puteau fi de vreun folos lui David pentru a merge să lupte împotriva filisteanului. El trebuia să se dezbrace de această armătură (1 Samuel 17.39).

Dar există o altă resursă. înainte de a se duce la luptă, Israel avea să stea la masa lui Dumnezeu. Trebuia să fie hrănit pentru a rezista în oboseala războiului. Şi puterea este dată în felul acesta. Dar hrănit cu ce? Cu Hristos. El este izvorul puterii. Dacă poporul este lipsit de hrană, el nu va avea o victorie. Ce lucru binecuvîntat este de a intra în luptă cu inimile hrănite cu Hristos! Dacă înaintezi împotriva vrăjmaşului cu inima goală de El, te poţi aştepta în mod sigur să fii învins. în cazul invers, aşa cum vom vedea în capitolul următor, lupta nu este de înspăimîntat. Dumnezeu să ne dea fiecăruia să facem această experienţă. Să nu aşteptăm pentru mîine; s-ar putea să fim chemaţi să luptăm chiar în această seară. Să ne hrănim cu Hristos azi, mîine si în fiecare clipă, pentru a fi gata, la primul semnal să ne sculăm să mergem ca să luăm biruinţa.

Iar hrana noastră este o persoană, este Hristos. Ea nu este formată nici din adevăruri, nici din privilegii; este El însuşi. El ne este prezentat aici ca hrană a noastră, sub trei aspecte diferite: Pastele, grîul ţării şi mana.

Acest Paste din Canaan este aceeaşi sărbătoarepe care poporul a sărbătorit-o în Egipt, şi totuşi cît de mult se deosebeşte una de alta! Acolo era un popor conştient de vinovăţia lui, gata de plecare, ocrotit de sîngele mielului de Paşte în mijlocul întunericului şi a judecăţii. Aici este un popor care şi-a ajuns scopul, a intrat în Canaan; un popor înviat, care a trecut prin moarte; care vine iar să se aşeze, la punctul de plecare, pe temelia însăşi a tuturor binecuvântărilor sale, în jurul actului de amintire a unui Hristos care a murit pe cruce pentru noi. Pastele în Canaan corespunde cu ce este cina pentru creştini. Şi observaţi, ea este o hrană permanentă. Cina nu va înceta în slavă, numai că ea nu va mai fi amintirea morţii Domnului, sărbătorită în absenta Lui. Si nu vom mai avea nevoie de o formă materială pentru a ne aduce aminte de El.

Vom vedea în mijlocul scaunului de domnie chiar pe Mielul înjunghiat, pe El, centrul vizibil al creaţiei celei noi întemeiată pe cruce, punct de sprijin şi susţinere a binecuvîntărilor veşnice, obiect pe care miliarde şi miliarde îl contemplă şi îl adoră într-o închinare universală.

Dar este şi un alt fel de mîncare, pentru a spune aşa, la masa cerească. „A doua zi de Paşte au mîncat din vechiul grîu al ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mîncat (versetul 11). Dumnezeu le dădea o hrană pe care ei n-o cunoscuseră în Egipt: grîul cel vechi al ţării Canaanului. Acest grîu ne vorbeşte de un Hristos ceresc, slăvit, dar un Hristos om, care a trecut prin această lume pătată de păcat, într-o smerenie fără pată, aşa cum pîinea era fără aluat. Ne vorbeşte de El, care ca om a trecut prin focul judecăţii, ca boabele prăjite, şi care a intrat, prin înviere, în slavă, pentru a Se aşeza ca om la dreapta lui Dumnezeu. Şi Acest om este acolo pentru noi. El este nu numai Avocatul nostru înaintea Tatălui, dar, în persoana Sa, El a introdus pe om în slavă. Locul este pregătit pentru om în al treilea cer. Omul în Hristos a intrat în bucuria deplină a fericirilor cereşti. Privesc Acest om şi spun: Iată locul meu! Eu sînt în El, un om în Hristos, avînd deja aceeaşi viaţă ca a Lui, viaţa veşnică, viaţa omului înviat dintre cei morţi. Eu sînt unit cu El, aşezat în El în locurile cereşti, bucurîndu-mă de această binecuvîntare nespusă prin puterea Duhului Sfînt, însăşi puterea care mă face să intru acolo.

Mîntuitor demn de toată adorarea! Pentru mine ai coborît, pentru mine ai fost pe cruce. Tu ai intrat în slavă şi m-ai introdus în persoana Ta, înainte de a mă introduce acolo, asemenea Ţie, împreună cu Tine, pentru veşnicie! A contempla un astfel de Hristos, ce bucurie slăvită şi ce putere! „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi sîntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3.18). Găsiţi în acest loc din Scriptură rezultatul faptului că te hrăneşti cu grîul ţării.

Sufletul întemeiat pe El, pe un Hristos ceresc, este în stare să reproducă trăsăturile Lui. Aceasta este partea noastră, ea a fost partea lui Ştefan, martirul credincios. Vedem în el un om pe pămînt, plin de Duhul Sfînt ca roadă a lucrării desăvîrşite a lui Hristos; vedem un credincios în caracterul său normal, în mijlocul lucrurilor celor mai potrivite să-1 facă să-şi piardă acest caracter, răspunzînd în mod desăvârşit scopului pentru care Dumnezeu 1-a lăsat aici pe pămînt. Duhul, înăuntrul lui, îl face să se ştie una cu Cel care era în cer (inima lui neavînd vreun obiect pe pămînt, iar Duhul nefiind obligat să lupte în el pentru a-1 ridica la înălţimea unui Hristos ceresc), ca să-1 modeleze potrivit Lui. Trăsăturile omului slăvit în cer devin în el cele ale unui om desăvîrşit pe pămînt: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!"; Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!" Iată un exemplu care ne arată ce înseamnă a fi „transformaţi în acelaşi chip din slavă în slavă". Nu este vorba de vreun lucru mistic sau de vreo realizare neclară a imaginaţiei omeneşti. Tocmai în viaţa noastră zilnică, în faptele noastre, în cuvintele noastre, prin dragoste, mijlocire, răbdare, dependenţă, reproducem în har trăsăturile Hristosului slăvit pe care îl contemplăm.

Este asa cu noi, creştinii, în aceste zile? Sînt inimile noastre în aşa fel hrănite cu El, încît oamenii să poată vedea acest lucru în viaţa noastră? Cei care ne înconjoară pot ei să vadă, ca la Ştefan sau ca la Moise, razele slavei lui Hristos pe feţele noastre? Nu este partea noastră să ştim acest lucru. Atunci, am fi pierdut deja din vedere obiectul ceresc, pentru a ne îndrepta ochii asupra noastră înşine. Moise era singurul din tabăra lui Israel care nu ştia că faţa lui strălucea.

„Şi mana a încetat de a doua zi" (versetul 12). Israel n-a mai mîncat din ea. Mana era hrana pustiei, un Hristos coborît din cer în mijlocul împrejurărilor noastre, pentru a ne încuraja în greutăţile drumului. Spre deosebire de Israel, noi, creştinii, avem privilegiul de a avea în acelaşi timp (poate nu chiar în aceeaşi clipă) pe Hristos ca hrană în toate felurile. Dar mana nu este o hrană permanentă; ea se potriveşte pentru călătorie. Fără îndoială, ea este de nelipsit şi atît de preţioasă, încît amintirea ei rămîne pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu în vasul de aur si va rămîne totdeauna înaintea noastră cînd vom avea mana ascunsă. Totuşi, ca hrană, ea este trecătoare; călătoria se sfîrşeşte. Dar griul ţării va fi, ca şi Pastele, hrana noastră permanentă şi veşnică, nu numai ca să fim aici pe pămînt schimbaţi treptat în chipul Său; ele vor fi şi atunci cînd Ii vom fi asemenea (Filip 3.21), cînd „vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3.2).

Căpetenia oştirii Domnului

Lupta avea să înceapă şi căpetenia oastei încă nu se arătase. El vine în ultima clipă, chiar în momentul necesar, „pe cînd Iosua era lîngă Ierihon". Credinţa se poate baza pe El pentru clipa de nevoie. Pregătirile pentru luptă sînt, cum am văzut, Ghilgal şi masa cerească; puterea, planul, rînduiala, clipa bătăliei, toate acestea şi încă altele, sînt însă răspunderea Căpeteniei oştirii. Cel care n-a fost la Ghilgal, nu poate înţelege un asemenea fel de luptă. El introduce în luptă propriile lui combinaţii, începe bătălia fie prea devreme fie prea tîrziu, se avîntă fără Căpetenia oştirii Domnului, luptă într-o direcţie greşită. Apoi el cade, este învins, nu poate avea decît înfrîngeri. Observaţi cum acest reprezentant al Domnului, acest înger al Domnului despre care Vechiul Testament ne vorbeşte atît de des — Domnul însuşi Se prezintă în acest fel misterios, căci se spune despre El (Exod 23.21): „Numele Meu este în El" — observaţi cu ce har minunat El este exact ce trebuie împrejurărilor în care se află poporul Său. Au subliniat si alţii acest lucru: El Se arată cu Israel ca eliberator la Marea Roşie, ca un călător în pustie, drept Căpetenie a oştirii în Canaan, iar mai tîrziu, cînd împărăţia este stabilită, El rămîne în pace în mijlocul lor. Admirabilă este bunăvoinţa Sa, dar în acelaşi timp ce siguranţă dă ea sufletelor noastre! Aici, îl vedem cu „sabia scoasă din teacă în mînă". Este sabia care va da loviturile. Nu mai era nevoie de alta pentru Israel.

De trei ori îngerul Domnului, avînd sabia scoasă din teacă în mînă, intervine în istoria poporului. Cea dintîi ocazie este ca să-1 păzească de pericolele care îl ameninţau, cînd Balaam, care se ducea să blesteme pe Israel, întîlneşte pe acest trimis care îl opreşte (Numeri 22.23). A doua oară, în capitolul nostru, pentru a lupta împreună cu Israel şi a-i da biruinţa; a treia oară, El Se arată ca să judece poporul care păcătuise prin persoana împăratului său (1 Cronici 21.16).

Şi noi, preaiubiţilor, putem avea a face cu îngerul în aceste trei feluri. De cîte ori El dă piept cu vrăjmaşul care caută să ne acuze şi să ne vorbească de rău; de cîte ori El ne asociază, în har, la lupta împotriva puterilor întunericului care sînt în locurile cereşti: de cîte ori de asemenea. în sfîrsit, El ni Se descoperă, ca şi lui David, avînd sabia scoasă din teacă în mînă, îndreptată împotriva cetăţii lui Dumenzeu, deci ca Cel care este pentru ai Săi un foc mistuitor, care îi pedepseşte şi îi smereşte, dar pentru a-Şi pune după aceea sabia în teacă!

Chiar şi acest lucru este totuşi mîngîietor. Dar un lucru îngrozitor pentru om este de a întîlni, ca Balaam, pe înger cu sabia scoasă din teacă, pentru că el vindea Diavolului, acuzatorul sfinţilor, pentru o răsplată, darul pe care îl primise de la Dumnezeu. O astfel de cale este cea a unui lepădat care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar cîţi creştini adevăraţi, din nefericire, în zilele noastre de ruină, se alătură într-un fel sau altul căii lui Balaam, împotrivirii faţă de poporul lui Dumnezeu, fiind îmbrăcaţi în haină de proroc şi la dispoziţia lumii pentru a face lucrarea vrăjmaşului!

„Iosua s-a dus spre el şi i-a zis: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?" Este cu neputinţă să rămîi neutru în luptă. Ar trebui toţi să înţelegem acest lucru, ca Iosua. „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Marcu 9.40). „Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfînt". Şi Iosua a făcut aşa. Cel care Se descoperă lui Iosua drept Căpetenie a oştirii, îşi arată şi caracterul Său de sfinţenie. Cu neputinţă, cînd eşti chemat să lupţi sub îndrumarea acestui Conducător dumnezeiesc, să rămîi asociat, personal sau ca popor al lui Dumnezeu, cu răul. în parte, tocmai pentru că a fost nesocotit acest principiu, poporul a fost bătut înaintea cetăţii Ai. A păstra un rău nejudecat în inima noastră înseamnă a ne expune judecăţii lui Dumnezeu şi a ne preda fără apărare în mîinile vrăjmaşului. La fel este şi cu răul în adunare. Dacă Dumnezeu este sfînt în răscumpărare, aşa cum S-a arătat lui Moise în rug (Exod 3.5), să ne aducem aminte că El nu este mai puţin sfînt în luptă şi că noi nu putem intra în ea decît după ce ne-am scos încălţămintea din picioare.

Notă: Moartea a devenit adăpostul nostru, făcîndu-ne să murim faţă de orice lucru în legătură cu care Satan ar avea vreun avantaj asupra noastră.

Coloseni 3 este declaraţia lui Dumenzeu în ce priveşte poziţia noastră. Romani 6 este îndemnul de a lua această poziţie prin credinţă. 2 Corinteni 4 este punerea acestei poziţii în practică în omul dinăuntru.

Sînt trei trepte în procesul realizării morţii noastre. Intîi, judecata lui Dumnezeu care ne spune: „Aţi murit". Apoi, recunoaşterea acestui lucru prin credinţă: „Voi înşivă socotiti-vă morţi". Si în al treilea rînd, aducerea acestui lucru în practică: „purtînd totdeauna în trupul nostru moartea Domnului Isus".

Cînd trecem prin pustie, Hristos ca mană este infinit de preţios pentru noi. Smerenia Lui, harul Lui ne mîngîie, ne ajută şi ne susţine. înţelegem că El a trecut prin aceleaşi încercări şi inima ne este susţinută de gîndul că Hristos este cu noi. Acesta este Hristos de care avem nevoie pentru pustie: pîinea care s-a coborît din cer. Dar, ca popor ceresc, ne hrănim cu Hristos ca aparţinînd de cer şi de locurile cereşti, ca fiind uniţi cu El, grîul cel vechi al tării. Căci noi sîntem uniti cu Hristos care S-a înălţat la cer: si acolo El este viata noastră. El este acolo (lîngă Ierihon) cu o sabie în mînă. Credinţa nu poate avea neutralitate în lucrurile cereşti. Puterea măreaţă a lui Dumnezeu este cu biserica Sa, în luptele ei; dar sfinţenia Sa nemărginită este şi ea acolo. Şi El nu îşi va putea arăta puterea în luptele ei, dacă sfinţenia Lui este compromisă prin decădere, neglijenţă sau lipsă de atenţie faţă de lumina pe care El a dat-o poporului Său. (J.N.D.)