Iosua 4

Cele douăsprezece pietre de la Ghilgal

Am văzut în capitolul dinainte cum credinţa ne învaţă (după o experienţă adesea tot atît de lungă ca cei patruzeci de ani din pustie pentru Israel) eliberarea de starea noastră cea veche si intro-ducerea într-o stare nouă, în Hristos. Sufletul, de mult timp trudit, învaţă în sftrşit — şi acest lucru Dumnezeu îl descoperă credinţei — că ce căuta el în zadar să atingă, nu mai urmează să se înfăptuiască, ci este un fapt actual, împlinit în Hristos şi cunoscut prin credinţă.

Mult timp am fost uimit de simplitatea extremă de exprimare pe care descoperirea acestui fapt capital o are în Romani 7, în timp ce a trebuit întregul capitol pentru a zugrăvi experienţele sufletului înainte de eliberare. Mai mult, exprimarea disperată a unei poziţii fără rezolvare, face loc, fără vreo parte de trecere, celei de recunoştinţă şi de bucurie: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru". Pricina acestui fapt îmi pare acum foarte simplă. Cînd sufletul face această descoperire, el învaţă că eliberarea pe care era incapabil s-o atingă, Dumnezeu deja o lucrase prin Hristos şi în El. Nu mai este un lucru care trebuie făptuit; este un fapt împlinit, pe care sufletul îl descoperă şi şi-1 însuşeşte ca fiind pregătit de mult timp pentru credinţă. Atunci, în liniştea şi pacea care îi umple sufletul, credinciosul poate să spună: De acum eu am murit, pentru că sînt în Hristos; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de păcat, faţă de lege, faţă de lume; şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2.19,20; Romani 6.10; Coloseni 2.20; Galateni 6.14).

Acest adevăr nu este de domeniul inteligenţei, pe care mintea să-1 poată explica. De cîte ori am văzut suflete căutînd să cucerească eliberarea, pentru a spune aşa, prin astfel de silinţe! Ce s-a întîmplat? Cînd după multă trudă ele cred că şi-au dat seama de însemnătatea eliberării, este de ajuns o noapte pentru a risipi ce credeau ele că au cîştigat, aşa cum se întîmplă cu frunzele moarte pe care un simplu vînt le mătură de seara pînă dimineaţa.

Această eliberare nu poate fi dobîndită prin vreo experienţă. N-o găsim decît la capătul experienţei noastre în firea păcătoasă; şi fără această experienţă, eliberarea nu este cunoscută, tot aşa cum nu putea fi vorba de Iordan pentru Israel, înainte de pustie. Şi eliberarea nu este o experienţă, ci o stare cunoscută prin credinţă. Ea nu este de experimentat decît în acest sens, ca eu să mă văd în Hristos. Cînd a fost vorba de răscumpărare, am luat pentru mine o lucrare împlinită în afara mea.

Aceasta este semnificaţia Iordanului pentru noi. Dar Dumnezeu vrea ca noi să avem mereu sub ochi amintirea acestei victorii. Iosua porunceşte reprezentanţilor celor douăsprezece seminţii să ia douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului, din locul unde preoţii puseseră piciorul. Aceste pietre trebuiau să fie un semn printre copiii lui Israel. Ele trebuiau puse în locul unde poporul petrecuse prima sa noapte pe pămîntul Canaanului. Şi acest loc a fost Ghilgal. Ce însemnau aceste pietre? Ele reprezentau pe cele douăsprezece seminţii, pe poporul scăpat de la moarte prin chivotul care a oprit apele Iordanului, pentru ca Israel să treacă fluviul. Dar ele devin un monument şi al intrării în Canaan, la Ghilgal, într-un loc unde (vom vedea mai tîrziu) poporul avea să vină mereu. Ele erau un semn rînduit să fie de acum încolo mereu sub ochii lor şi al copiilor lor.

Dragi cititori creştini, ca şi Israel, noi sîntem acest monument al victoriei asupra apelor ameninţătoare ale fluviului. Hristos S-a aşezat în moarte, pentru că noi eram acolo. „Dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit" (2 Corinteni 5.14); dar aceasta pentru ca noi să fim scoşi din moarte şi aduşi la o viaţă nouă în propria Sa înviere. Pe cînd „eram morţi în greşelile noastre, El ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos... şi ne-a înviat împreună" (Efeseni 2.5).

Dar dincolo de Iordan avem monumentul acestei lucrări vrednice de amintit, stînd mereu acolo pentru a sluji ca hrană credinţei lui Israel, monument pe care poporul îl va găsi mereu la intrarea în Canaan. In ce ne priveşte, obiectul credinţei noastre este Hristos, Cel dintîi născut dintre cei morţi, care a înviat şi a intrat în locurile cereşti, dar un Hristos care ne reprezintă acolo şi ne face una cu El, aşa cum şi El S-a făcut una cu noi în moarte.

Dumnezeu vrea ca Hristos, care ne este prezentat în acest fel, să producă în noi un efect moral corespunzător. Conştiinţa noastră să fie angajată într-un mod statornic prin această privire. „Pietrele acestea să fie totdeauna o aducere aminte pentru copiii lui Israel". Această privire este însoţită de un efect lăuntric. Credinciosul înviat împreună cu Hristos poartă asupra lui caracterul de neşters al morţii Sale. Dacă acesta este locul meu în Hristos, aş mai putea eu trăi pentru lucrurile pe care le-am părăsit, pe care Hristos le-a lăsat în adîncul Iordanului?

„Prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu". Pînă aici, este aducerea aminte. „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus" (Romani 6.10,11). Iată efectul moral. Cele douăsprezece pietre de la Ghilgal sînt deci nu numai moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos (Iordanul înfăţişa acest fapt); ele sînt aducerea aminte a acestei morţi si învieri, văzute în Hristos înviat şi înălţat în slavă. Acest monument ne aminteşte ce trebuie să fim de acum înainte. La Iordan, Dumnezeu ne declară morţi: si orice creştin a murit şi a înviat împreună cu Hristos. Ghilgal ne vorbeşte de realizarea morală a acestor adevăruri. Toţi trecuseră Iordanul, dar mulţi dintre ei erau poate destul de indiferenţi pentru a se gîndi la monumentul din Ghilgal, la aceste pietre vorbitoare care spuneau poporului: „Socotiţi-vă şi voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus".

Cele douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului

Dacă cele douăsprezece pietre din Ghilgal vorbeau cugetului lui Israel, un alt monument ridicat în mijlocul Iordanului vorbea inimii lui. Ce ochi ar fi putut să vadă aceste pietre, cînd apele care se revărsau pînă peste maluri, le acopereau? Ele nu puteau fi cunoscute decît credinţei. Ele nu erau simbolul unei vieţi de înviere care trecuse moartea şi care i-ar fi purtat semnificaţia. Ele erau numai şi numai un monument al morţii. Pietrele din Ghilgal sînt monumentul introducerii, prin Hristos, în privilegiile noastre, privilegii în care nu intrăm decît după ce am trecut prin moartea împreună cu EL Dar cînd mă gîndesc la pietrele din mijlocul Iordanului, inima mea este în părtăşie cu El în moarte. Mă aşez din nou, pentru a spune aşa, pe malul fluviului morţii şi spun: Iată locul meu; aici am fost eu; aici El a intrat pentru mine. El m-a scăpat de păcat, de omul meu cel vechi; El 1-a lăsat împreună cu viaţa Sa în adîncul Iordanului. Apele adînci m-au acoperit, în persoana lui Hristos.

Ce anume Te obliga, Mîntuitor preaiubit, să iei acest loc? Numai Tu aveai dreptul să nu-1 iei niciodată; numai Tu, dîndu-Ţi viaţa, aveai dreptul s-o iei înapoi. Dar dragostea Ta pentru mine Te-a făcut să intri în moarte. Nici un alt motiv, în afara slavei lui Dumnezeu pe care eu am necinstit-o, nu Te-ar fi putut face să cobori. Tu nu numai că ai oprit în mod biruitor, pentru mine, apele Iordanului, ducînd singur lupta „pînă la deplina împlinire a celor ce poruncise Domnul" (versetul 10) şi poporul Tău întreg a trecut; dar aceste ape au trecut peste Tine. Văd în acest monument ce a făcut moartea pentru sufletul Tău sfînt. Găsesc din nou aici amintirea amărăciunii acestui pahar pe care Tu l-ai băut! Cele douăsprezece pietre „Sînt acolo pînă în ziua de azi" (versetul 9). Monumentul rămîne, crucea rămîne, mărturie veşnică a unei dragoste pe care am învăţat s-o cunosc acolo, mărturie de asemenea a singurului loc în care Dumnezeu a putut arunca tot ce este de la omul meu cel vechi.

În legătură cu aceste lucruri, observaţi şi ce ni se spune în versetul 18: „Cînd preoţii care purtau chivotul legămîntului Domnului, au ieşit din mijlocul Iordanului şi cînd preoţii au călcat cu talpa picioarelor pe uscat, apele Iordanului s-au întors la locul lor şi s-au revărsat ca mai înainte peste toate malurile lui". Hotărîrea a fost executată, omul cel vechi condamnat, pedeapsa a trecut, moartea a fost învinsă — dar moartea rămîne. Ce era altădată o piedică pentru a intra, piedică înlăturată prin chivotul care ne-a croit o cale, devine, după trecerea noastră, ceea ce ne desparte nu numai de Egiptul îndepărtat şi de pustia Sinai, dar şi de noi înşine. Dragi prieteni, sîntem noi mulţumiţi s-o terminăm cu omul, cu noi înşine? Dacă nu sîntem, atunci nu e bucurie statornică pentru noi în ţara Canaanului.

Cele două seminţii şi jumătate (versetul 12,13) trecuseră Iordanul împreună cu fraţii lor, dar două lucruri le rămîneau necunoscute: valoarea ţării Canaanului şi valoarea morţii. Fluviul nu le-a oprit atunci cînd a fost vorba să-şi întîlnească din nou soţiile, copiii şi turmele, care aşteptau pe malul celălalt. Ţara „de dincolo" avea o atracţie pentru ei, în timp ce poporul, fiind în pace în Canaan, vedea cu bucurie în Iordan bariera care îl despărţea de tot ce de acum înainte nu avea nici un preţ în ochii lor.

„În ziua aceea, Domnul a înălţat pe Iosua înaintea întregului Israel; şi s-au temut de el, cum se temuseră de Moise, în toate zilele vieţii lui" (versetul 14). Tot aşa este cu Hristos. Slava Tatălui L-a înălţat ca Mîntuitor în faţa ochilor noştri, datorită lucrării Sale săvîrsite. Rezultatul acestei lucrări este introducerea celor sfinţi împreună cu El în bucuria de acum şi în stăpînirea viitoare a slavei. Acesta este titlul de slavă şi cinstea Lui pentru totdeauna.

Dar Domnul va avea şi alte cununi. Va fi cu El ceea ce zilele lui Solomon sînt doar o imagine şi despre care se spune: „Solomon s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului, ca împărat în locul tatălui său David. El a prosperat şi tot Israelul l-a ascultat. Toate căpeteniile şi vitejii, şi chiar toţi fiii împăratului David s-au supus împăratului Solomon. Şi Domnul a înălţat tot mai mult pe Solomon sub ochii întregului Israel şi i-a dăruit o măreţie împărătească aşa cum nu avusese nici un împărat al lui Israel înaintea lui" (1 Cronici 29.23-25). El va domni. Poporul Său Israel Ii va fi supus şi chiar cei pe care El binevoieşte să-i numească fraţii Săi, îşi vor pleca genunchii înaintea Lui, fericiţi şi recunoscînd cu tărie, cu bucurie, în slavă, în prezenţa Lui, că El este Domnul, aşa cum nu a fost recunoscut aici pe pămînt în timpul zilelor lepădării şi absenţei Sale.

Găsim în 2 Cronici 32.23 o altă slavă viitoare a lui Hristos. Sub Ezechia, după eliberarea lui Israel prin judecata neamurilor în persoana Asirianului, se spune: „Mulţi au adus Domnului daruri în Ierusalim şi au adus daruri bogate lui Ezechia, împăratul lui Iuda, care de atunci s-a înălţat în ochii tuturor popoarelor". Şi neamurile îi vor fi supuse.

În sfîrşit, la Filipeni 2.9-11 se spune: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn". Cerul, pămîntul şi iadul se vor pleca înaintea Aceluia care S-a coborît pînă la moartea de cruce!