Iosua 3

Iordanul

Cele dintîi două capitole de care ne-am ocupat ne aduc la cuprinsul însuşi al istorisirii. Pentru a intra în Canaan, trebuia ca Israel să treacă Iordanul. Ce este deci Iordanul? Pînă aici mîntuirea poporului este caracterizată de două evenimente mari: Pastele şi Marea Roşie. E bine să le pătrundem semnificaţia, pentru a înţelege şi pe cel de al treilea eveniment, adică trecerea Iordanului. Fiecare din aceste trei fapte este un simbol al crucii lui Hristos. Dar crucea este atît de bogată, atît de variată şi cu atît de multe aspecte, încît trebuie toate aceste tipuri şi încă altele, pentru ca să-i pătrundem adîncimea şi întinderea.

In Paşte aflăm crucea lui Hristos care ne pune la adăpost de judecata lui Dumnezeu. „In noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii-născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la animale; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului" (Exod 12.12). Iar Israel nu putea fi pus la adăpost decît prin sîngele mielului de Paşte, aşezat între un popor păcătos şi un Dumnezeu judecător care era împotriva păcatului. Aceasta este ispăşirea. „Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi". Numai să nu uităm că dragostea lui Dumnezeu este cea care îngrijeşte să fie o jertfă în stare să întîmpine propria Sa judecată. Dragostea cruţă astfel pe poporul care, la fel ca egiptenii, n-ar fi putut evita pedeapsa judecătorului.

Pastele ne prezintă şi un alt adevăr. Acest sînge era al mielului de Paşte, fript în întregime la foc, simbol al lui Hristos care a suferit în modul cel mai cumplit, în afara şi în adîncimile fiinţei Sale, judecata lui Dumnezeu pentru noi şi în locul nostru. In timp ce erau la adăpostul sîngelui, israeliţii găseau pentru sufletul lor o hrană. Ei se hrăneau cu acest miel fript, avînd un sentiment adînc al amărăciunii păcatului (ierburile amare), dar al unui păcat complet ispăşit.

In Marea Roşie găsim un al doilea aspect al crucii lui Hristos: răscumpărarea. „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit poporul pe care l-ai răscumpărat" (Exod 15.13). Dacă ne mîntuieşte şi ne răscumpără, înseamnă că Dumnezeu e pentru noi. In adevăr, El spune: „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi" (Exod 14.14). Pastele îl oprea pe Dumnezeu ca judecător şi îl punea pe Israel în siguranţă. La Marea Roşie, Dumnezeu intervine ca Mîntuitor (15.2) pentru poporul Său. Ei nu aveau altceva de făcut decît să asiste la această mîntuire. „Staţi pe loc şi veţi vedea eliberarea" (Exod 14.13). Cînd ne răscumpără, Dumnezeu ia, pentru a spune aşa, împotriva Sa pe vrăjmaşii care erau împotriva noastră şi pe care eram cu totul neputincioşi să-i învingem. In această clipă solemnă, ce situaţie grea şi critică pentru poporul lui Dumnezeu! Vrăjmaşul vroia să-şi ia înapoi prada, îl urmărea pe Israel, încins cu sabia, şi îl înghesuia lîngă o mare care era de netrecut.

La fel este şi cu cei păcătoşi. Puterea lui Satan îi duce spre moarte şi moartea este judecata lui Dumnezeu. „Este rînduit oamenilor să moară o singură dată şi după aceea vine judecata". Şi trebuie ca sufletul să aibă a face cu aceasta din urmă în mod direct, personal. Nu este mijloc de scăpare. Poporul era fără arme împotriva vrăjmaşului, fără posibilităţi împotriva morţii. Şi tocmai în această situaţie extremă intervine Dumnezeu. Toiagul lui Moise este întins nu asupra lui Israel, ci în favoarea lui, peste mare. Moartea devine o cale, în loc de a fi un mormînt al poporului. Ei pot să treacă marea ca pe uscat. O cale nouă, un ceas solemn era cînd un popor întreg trecea printre aceste ziduri de apă înălţate în dreapta şi în stînga la lucrarea „vîntului de răsărit", printre aceste mase de ape, care, în loc să-i înghită, îi erau un adăpost! Măreţia acestei întîmplări a rămas, iar groaza ei a trecut. Găsim în această întîmplare simbolul morţii şi judecăţii suferite de un altul. Pentru noi S-a prezentat Domnul. „Mă aruncaseşi în adînc, în inima mărilor şi curenţii mă înconjuraseră; toate valurile şi toate talazurile Tale au trecut peste mine". „Apele m-au înconjurat să-mi ia viaţa" (Iona 2.3,5). Această povară a morţii, Hristos a purtat-o în întregime şi El singur a simţit-o în adîncimile infinite ale sufletului Său sfînt.

Da, poporul trece marea ca pe uscat. Judecata nu găseşte nimic în ei, pentru că ea a luat sfîrşit în moarte, iar pentru noi în persoana lui Hristos, la cruce.

Ei trec nevătămaţi pe celălalt ţărm. In aceasta aflăm simbolul nu numai al morţii, ci şi al învierii lui Hristos pentru noi.

Aceasta este învăţătura pe care ne-o prezintă Marea Roşie. Armata vrăjmaşului este nimicită şi el îsi află mormîntul acolo unde noi am aflat o cale. Orice spaimă s-a dus. Putem sta în pace pe celălalt ţărm, în puterea unei vieţi de înviere care a trecut prin moarte.

Credinţa este cea care ne face parte de această binecuvîntare. „Prin credinţă, ei au trecut Marea Roşie ca pe uscat, iar egiptenii care au încercat s-o treacă au fost înghiţiţi" (Evrei 11.29). în timp ce credinţa trece această mare, lumea care încearcă prin ea însăşi să înfrunte moartea şi judecata, va fi înghiţită.

După ce am gîndit la semnificaţia Mării Roşii ca imagine a morţii şi învierii lui Hristos pentru noi, să vedem acum întinderea eliberării care s-a săvîrsit aici, în favoarea poporului. Această eliberare, mîntuirea, este un cuvînt simplu, dar pentru inimile noastre are o însemnătate fără seamăn.

În mîntuire este o parte negativă şi una pozitivă. Cea dintîi este nimicirea vrăjmaşului, a întregii lui puteri şi a tuturor urmărilor acestei puteri. Harul, în persoana lui Hristos, a intrat în locul nostru în acest loc. „Prin har sîntem mîntuiţi". Astfel, puterea lui Satan, lumea, păcatul, moartea, mînia şi judecata sînt învinse, înlăturate pentru credinţă, în crucea lui Hristos. Dar această lucrare minunată ne dă o binecuvîntare pozitivă. „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit poporul pe care l-ai răscumpărat, iar prin puterea Ta, îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale" (Exod 15.13). „V-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici, la Mine" (Exod 19.4). „Hristos, de asemenea a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu" (1 Petru 3.18). „Prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, printr-un singur duh" (Efeseni 2.18). Binecuvîntare nemărginită! Poporul este nu numai salvat, el a ajuns pe o cale vie care 1-a dus pînă la capăt, în prezenţa lui Dumnezeu însuşi, a unui Dumnezeu care pentru noi creştinii este Tatăl. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3.1). Să intonăm împreună cu Israel, însă pe o notă mult mai înaltă, cîntecul eliberării. Scopul a fost atins! Scopul este Dumnezeu însuşi, Acela căruia prin Duhul Ii spunem „Ava, Tată". Şi în toată această lucrare, care este partea de lucrare a lui Israel, care este a noastră? Absolut nici una. Mîntuirea ne este adusă de harul unui Dumnezeu care nu mai cere, care nu face caz de drepturile Sale asupra noastră, ci îşi găseşte satisfacţia să fie un dăruitor suveran, un dăruitor veşnic.

Să revenim acum la Iordan. Ispăşirea era făcută la Paşti. La Marea Roşie răscumpărarea era împlinită, mîntuirea cîstigată. Dar aici, la Iordan este vorba de altceva. Trebuie ca poporul să fie într-o anumită stare pentru a intra în stăpînirea tării Canaanului.

Intre Marea Roşie şi Iordan, Israel trecuse prin pustie. Această călătorie cuprinde două părţi distincte. în cea dintîi, pînă la Sinai, harul călăuzea poporul, acelaşi har care 1-a răscumpărat din Egipt. De asemenea acest har a făcut ca ei să aibă experienţa resurselor lui Hristos, în tot timpul arătării slăbiciunilor lor. în cea de a doua parte, începînd de la Sinai, Israel intră sub rînduiala legii. Atunci el este „încercat ca să cunoască ce era în inima lui". încercarea avea să arate că el era firesc, vîndut păcatului; că el nu avea nici o putere; că voinţa lui era vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; că el nu vroia să asculte de voia lui Dumenzeu si, în sfîrsit, se răzvrătea cînd era vorba să ia în stăpînire muntele Amoriţilor şi să intre în stăpînirea făgăduinţelor. Starea lui Israel era o piedică evidentă care îi închidea porţile Canaanului. Cînd ajunge la capătul experienţei sale în firea păcătoasă, iată Iordanul, un fluviu care da pe de margini, care se opunea oricărei înaintări a poporului. Marea Roşie îl împiedicase să iasă din Egipt; Iordanul îl împiedică să intre în Canaan. A încerca să-1 treacă, însemna sfârşitul existenţei lor, însemna să fie înghiţiţi de ape.

Aici găsim un nou simbol al morţii. Este vorba de sfîrşitul omului în firea păcătoasă şi în acelaşi timp sfîrşitul puterii lui Satan.

Cum ne-am putea împotrivi lui, noi care nu avem nici o putere? Firea păcătoasă ne desparte de bucuria făgăduinţelor. „Nenorocitul de mine, cine mă va scăpa de acest trup de moarte?" Dar harul lui Dumnezeu a îngrijit de lucrul acesta. Chivotul va conduce poporul. El îi va face nu numai să cunoască drumul pe care aveau să meargă, căci ei nu mai trecuseră pe acest drum (3.4), dar chiar se va uni cu ei ca să poată trece împreună. Preoţii, reprezentanţii poporului, trebuiau să poarte chivotul mărturiei şi să treacă înaintea lui Israel (versetul 6). Şi tocmai chivotul legămîntului Domnului întregului pămînt a trecut înaintea lor în Iordan (versetul 11), dar nu fără ei. Chivotul îşi păstra însemnătatea lui deosebită: „între voi şi el să fie o depărtare de aproape două mii de coţi", adică ceva mai mult de un kilometru (versetul 4). Dar ochii poporului, îndreptaţi spre chivot (versetul 3), vedeau în acelaşi timp pe preoţii din seminţia lui Levi, care îl purtau. îndată ce talpa picioarelor preoţilor a intrat în apele Iordanului, apele s-au oprit. O putere era acolo, biruitoare asupra puterii morţii şi asociindu-1 pe Israel la această biruinţă.

Dragă cititorule, dacă aşa a fost pentru Israel, cu cît mai mult pentru noi. Tot ce am fost în firea păcătoasă a luat sfîrşit la crucea lui Hristos. Noi putem spune: am murit faţă de păcat, am murit faţă de lege; sînt răstignit împreună cu Hristos. Ochii mei îndreptaţi spre chivot, spre Hristos, văd sfîrşindu-se în El, în mijlocul fluviului morţii, personalitatea mea ca fiu al lui Adam. Dar tot în El, o putere victorioasă, care a devenit a mea, mă introduce în viata de înviere a lui Hristos, dincolo de moarte, în bucuria deplină a lucrurilor pe care le are această viaţă. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine". Desigur, moartea însăşi încă nu a fost înghiţită. „Cînd preoţii care purtau chivotul legămîntului Domnului au ieşit,... apele Iordanului s-au întors la locul lor şi s-au revărsat ca mai înainte peste toate malurile lui" (4.18). Şi „cînd... trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (1 Corinteni 15.54). Atunci poziţia lui Hristos, mai presus de toate, va deveni a noastră şi în ce priveşte trupurile noastre. Dar înainte ca aceste lucruri să se fi realizat, putem deja să spunem: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Corinteni 15.57).

Aflăm deci în Iordan, într-un mod deosebit, moartea fată de ceea ce sîntem în starea noastră veche şi începutul unei stări noi, în puterea vieţii cu Hristos, împreună cu care am înviat. Această moarte si înviere ne introduc chiar de acum în toate binecuvântările cereşti. Ceea ce am spus explică de ce nu găsim aici pe vrăjmaşi, ca la Marea Roşie. La Iordan, israelitii nu mai sînt urmăriţi de faraon, nici de oastea lui. Dar ei vor avea să lupte cu un vrăjmaş care este înaintea lor şi al cărui rol nu începe decît după trecerea fluviului.

Acum ei intră într-o serie de experienţe noi. Cea din pustia Sinai era experienţa omului vechi, a păcatului în firea păcătoasă. Apoi vine ca simbol, la Iordan, cunoaşterea dobîndită prin credinţă, că am fost mutaţi din asocierea cu Adam, într-o asociere nouă, cu un Hristos mort şi înviat. In sfîrşit, în Canaan aflăm experienţele omului celui nou, nu fără slăbiciuni şi căderi cînd nu este veghetor; este însă o putere la dispoziţia noastră şi de ea putem face caz mereu, pentru a fi întăriţi în luptă sau pentru a ţine piept uneltirilor vrăjmaşului.

Notă:Călătoria prin pustie, după Sinai, presupune că poziţia creştină fusese deja luată, cel credincios fiind născut din nou. Dar el este încercat (pus la probă) ca persoană. La această situaţie se aplică toţi de „dacă" din Noul Testament. Aşa este cu creştinul pe drumul către ţara făgăduită. Totuşi el are o făgăduinţă sigură că va fi ţinut pînă la sfîrşit (1 Corinteni 1.8,9; Ioan 10.28). Există dependenţă, dar de credincioşia lui Dumnezeu. Nu există „dacă" atunci cînd este vorba de răscumpărare şi nici cu privire la poziţia noastră de acum în Hristos, odată ce am fost pecetluiţi.

Orice creştin adevărat a murit şi a înviat împreună cu Hristos. Cunoaşterea si realizarea acestui fapt sînt un alt lucru. Dar Cuvîntul lui Dumnezeu aşază privilegiul creştin înaintea noastră, potrivit puterii lui reale în Hristos. (J.N.D.)