Capitolul 23

Ultimele îndrumări ale lui losua 　

Israel este acum în stăpînirea moştenirii lui. Iosua, bătrîn şi foarte înaintat în vîrstă, este gata să meargă pe calea pe care merge tot ce este pămîntesc. Cînd susţinerile dinafară ajung să lipsească în adunare, iar cei care erau în frunte în luptă nu mai sînt, totul s-ar părea că lipseşte; dar, în realitate, dacă este credinţă, nimic nu lipseşte. „Domnul, Dumnezeul vostru", spune Iosua, „a luptat pentru voi" (versetul 3 şi 10). Conducătorii pot să plece; „sfirşitul felului lor de vieţuire" este un lucru preţios de luat în seamă; dar Isus Hristos este acelaşi, iezi, azi şi în veac. Da, nimic nu lipseşte dacă este credinţă; şi acolo unde nu este, totul se prăbuşeşte, aşa cum s-a întîmplat cu Israel şi cu Biserica.

Era vorba de acum înainte, pentru ca poporul să rămînă la înălţimea privilegiilor sale, ca această putere a Duhului, care, în persoana lui Iosua, îi condusese la biruinţă, să se realizeze în sufletele lor şi în întreaga lor viaţă. „întăreşte-te şi fii curajos" i se spusese lui Iosua în capitolul 1.6, „căci tu vei da în stăpînire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da". Iată puterea necesară pentru biruinţă. Acum Iosua spune poporului: „Fiţi de aceea tari..." (versetul 6); aceasta este realizarea ei în suflet.

Şi cum trebuie această putere spirituală să se arate la cei din popor? Prin ascultarea de Cuvîntul scris: „ca să păziţi"... şi acest lucru este nedespărţit de practică — „şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise". Pentru a asculta în felul acesta, poporul avea nu numai puterea Duhului lui Dumnezeu cu el, dar avea sub ochi şi un om, Iosua, căruia aceleaşi lucruri îi fuseseră adresate (1.6), care urmase pînă la capăt calea ascultării şi care, ca Pavel, putea spune: „Am păzit credinţa". Dar noi îl avem pe adevăratul Iosua, modelul desăvîrşit, începătorul şi Desăvîrşitorul credinţei.

Observaţi de asemenea: ca şi Pavel, Iosua este pe deplin conştient de schimbările care se întrezăreau; o nouă stare de lucruri se va introduce după plecarea lui. Aceşti doi oameni ştiau că va veni un declin, dar, ca fir călăuzitor printre aceste ruine, ca o călăuză care nu poate da greş, ei recomandă Cuvîntul: „Vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a cuvîntului harului Său" (Fapte Apostolilor 20).

Da, acest Cuvînt are puterea să ne zidească, să ne dea o moştenire, dar înainte de toate să ne sfinţească. Şi tocmai pentru că 1-a uitat, Israel a căzut tot mai mult pînă la nivelul neamurilor idolatre şi a urîciunilor lor. Vedeţi, în versetul 7, cum panta este în acelaşi timp insensibilă şi alunecoasă; mai întîi este vorba de amestecarea cu neamurile: este uitată despărţirea de lume. Apoi se rosteşte numele dumnezeilor lor; principiile care stăpînesc lumea ne devin familiare; chiar ajungem să jurăm pe ei; găsim firesc ca alţii să-i recunoască; apoi le slujim şi în sfîrşit ne închinăm înaintea lor. Am devenit noi înşine nişte sărmani sclavi ai lumii şi ai stăpînitorului ei! Ce cale care duce la rău!

Dar, pe lîngă ascultarea de Cuvînt, Iosua arată poporului şi alte mijloace de a-şi păstra binecu-vîntările. Al doilea este „alipirea de Domnul" (versetul 8); trebuie ca inima, ca afecţiunile să fie legate de persoana lui Hristos. Vă gîndiţi deseori la acest verset din Psalmul 63: „Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijineşte"? Este aici o inimă predată în întregime şi care poate să spună Domnului aceste cuvinte, căci acestea nu sînt sentimente pe care să le prezinţi înaintea lumii. Este un suflet îndrăgostit de frumuseţea obiectului său şi care se dedă lui cu totul. Atunci descoperă în el o putere care se înalţă mai presus de toate greutăţile şi îl fereşte de toate pericolele: „Dreapta Ta mă sprijineşte". La fel este şi în capitolul nostru; în versetele 9 şi 10, poporul a făcut experienţa puterii Domnului, alipindu-se de El. De-am putea, în zilele noastre tulburi, să găsim mai mult din această alipire intimă a sufletelor de Hristos — starea unei inimi care nu caută şi nu vrea altceva decît pe El; care nu arată numaidecît înaintea oamenilor sentimentele sale sau predarea sa lui Dumnezeu, unei inimi care nu spune: „Sînt bogat, m-am îmbogăţit", ci care Ii spune lui Hristos, în tăcerea în care numai urechea Sa poate să înţeleagă: „Te iubesc, pentru că Tu m-ai iubit mai întîi", dar şi pentru frumuseţea Ta de nespus, Tu, model care nu poate fi imitat, din care mi-ar place să pot reproduce cîteva trăsături! „Sufletul meu se alipeşte de Tine ca să Te urmeze". Al treilea mijloc este vegherea. „Vegheaţi, dar, cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru" (versetul 11). Avem să veghem asupra inimilor noastre, ca să nu îngăduim intrarea, deseori foarte subtilă, a poftelor care slăbesc sentimentele pentru Domnul şi le înlocuiesc cu uşurinţă înlăuntrul nostru cu lucruri nedemne de a fi comparate cu El, fapt care ne obligă să ne judecăm (versetul 12-16). „Fugi de poftele tinereţii", spune apostolul. „Fiţi treji, vegheaţi!"