Iosua 22

Altarul 　　

Găsim din nou aici cele două seminţi şi jumătate despre care am vorbit la sfîrşitul celui dintîi capitol. Ele trecuseră înarmate înaintea fraţilor lor, ca să lupte cu vrăjmaşii Domnului în ţara făgăduinţei. Acum, ele primesc de la losua permisiunea de a se întoarce la moştenirea lor, dincolo de Iordan. Ele fuseseră credincioase poruncilor lui Moise şi losua, ţinuseră poruncile Domnului şi nu părăsiseră pe fraţii lor. Ascultarea de nişte porunci clare şi dragostea frăţească îi caracterizase în acest timp destul de lung, în care ei fuseseră despărţiţi de pămîntul moştenirii lor.

S-ar părea că nu era nimic de reproşat acestor seminţii, dar, cum aflăm în capitolul 1, inima lor (nu spun gîndurile lor) nu era la lucrurile cereşti. Punctul lor de plecare era turma lor; de aceea era firesc să caute păşuni ca să le hrănească. Imediat, chiar de la începutul istoriei lor, un prim pericol a luat naştere din poziţia lor împărţită. Moise îi atenţionează (Numeri 32): refuzul de a se stabili dincolo de Iordan putea influenţa pe ceilalţi din popor şi să li se piardă curajul, în aşa fel încît să atragă mînia Domnului asupra lui Israel, ca odinioară la muntele amoriţilor. Prin har, ei au fost feriţi de această cursă, totuşi cursa nu exista mai puţin.

Un alt pericol încă şi mai real: principiile lor influenţau asupra celor ce le erau apropiaţi, care erau mai puţin la adăpost ca celelalte seminţii. Iair, fiul lui Mânase, si Nobah, au numit satele si oraşele lor cu numele lor, principiu cu totul lumesc care se găseşte la originea lumii lui Cain (Numeri 32.41,42; Geneza 4.17). Deci: pericol de a-i face să cadă sau să-i coboare la nivelul lor, în loc de a-i ridica la nivelul ceresc; apoi influenţa lumească asupra propriilor lor familii, iată ce caracterizează poziţia lor.

Îndemnul lui Iosua (22.5) ne arată de asemenea cu claritate pericolul unui creştinism coborît de la nivelul lui. Imboldul purtării ca oameni credincioşi le lipsea. Ascultarea de nişte porunci cunoscute şi dragostea frăţească nu sînt de ajuns ca să ne menţină mult timp. Mersul, ascultarea, predarea şi slujirea trebuie să decurgă din dragoste şi, fără lucrarea ei, sîntem ca nişte cercuri pe care cea dintîi lovitură a unui copil le poate porni, dar care foarte repede se opresc şi cad, dacă lovitura nu se reînnoieşte.

Dar asta nu este tot. Cînd creştinul, în loc de a trăi din credinţă, acceptă într-o oarecare măsură principiile lumii pentru purtarea sa, poziţia îi devine totdeauna foarte complicată, în timp ce nimic nu este mai simplu ca umblarea credinţei. Comparaţi pe Avraam cu Lot. Viaţa celui dintîi a fost simplă şi clară, cea a celui de al doilea a fost plină de complicaţii. Şi Iacov? Ce serie de aventuri fără sfîrşit, într-o existenţă chinuită, în timp ce tatăl său Isaac trăia simplu cu Dumnezeu. Aşa a fost şi cu cele două seminţii şi jumătate, care s-au văzut obligate să construiască ocoale pentru cirezile lor, să aşeze familiile lor, care erau în pericol, în nişte cetăţi cu ziduri, să-şi părăsească soţiile şi copiii pentru a sta mulţi ani departe de ei, fără a-i putea face să fie martori ai minunilor pe care Domnul le făcea pentru poporul Său.

In sfîrşit, iată pe războinicii lor care primesc aprobarea de a se întoarce la căminele lor. Ei zăresc o nouă complicaţie: Iordanul îi desparte de celelalte seminţii. Sînt neliniştiţi; se tem că legătura de părtăşie dintre ei şi fraţii lor n-ar fi atît de strînsă, încît fluviul să n-o poată desface. Poziţia lor îi expune la o despărţire. Ei văd cu nelinişte că s-ar putea să vină o zi cînd fraţii lor să-i trateze ca pe nişte străini. Acest pericol îi obligă, pentru a spune aşa, să stabilească o mărturie prin care să spună cu tărie că ei slujesc Domnului, tot aşa cum mai înainte (capitolul 1.16-18) poziţia lor îndoielnică îi făcuse să facă o mărturie izbitoare. De aceea ei înalţă un altar mare pe malul Iordanului, la hotarul pămîntului lor. Această mărturie, ei o stabilesc după propria lor pricepere. Aş îndrăzni s-o numesc o mărturisire de credinţă, lucru care în sine ar putea fi în totul corect, cum a fost altarul Ed şi despre care pentru moment nu era nimic de zis, dar care le dădea aparenţa de stabilire a unui alt centru de strîngere laolaltă. Acest altar, rînduit în gîndul lor să lege împreună părţile despărţite ale lui Israel, putea fi ridicat împotriva celui de la cortul din Silo. Mărturisirea lor de credinţă putea să devină un centru nou şi astfel să înlocuiască singurul centru adevărat al unităţii, Hristos, necinstindu-L. Această faptă, făcută cu bună intenţie, era un act omenesc. Invenţia lor de a menţine unitatea, le dă aparenţa că o tăgăduiesc. Şi o nouă complicaţie: ei se expun să fie rău înţeleşi şi să ridice celelalte seminţii împotriva lor.

Creştinătatea, încă de la început, n-a lucrat altfel; numai că ea a mers mult mai departe ca cele două seminţii şi jumătate. Ea s-a adunat în jurul unui mare număr de mărturisiri de credinţă, mai mult sau mai puţin corecte, care nu sînt deloc Hristos; apoi, văzînd că unitatea nu se realiza, ea şi-a făurit mărturisirile de credinţă din ce în ce mai elastice si astfel, în loc de a realiza unitatea, n-a reuşit decît să introducă necredinţa făţişă în mijlocul creştinătăţii de nume.

Dar acest altar Ed, făurit într-un fel lumesc de a fi, ar putea fi roadă unui izvor ascuns şi mai grav; ar putea, în faptul construirii lui, să conţină unele principii de independenţă. Şi acest lucru era de temut. Vedem cum copiii lui Israel tocmai la acest fapt s-au gîndit. Independenţa este pe punct de a se introduce, unitatea este în pericol, iar Fineas, un exemplu de rîvnă pentru Hristos, este ales împreună cu căpeteniile pentru a merge să ia cunoştinţă de ce se petrece la Iordan şi să trateze cu cele două seminţii şi jumătate.

El le prezintă trei cazuri, legate mult între ele, în care Israel în întregime este răspunzător.

Cel dintîi (versetul 20), după trecerea Iordanului, este păcatul lui Acan. El a poftit lucrurile lumii, a luat în stăpînire ceea ce Dumnezeu blestemase, le-a introdus în mijlocul adunării lui Israel netinînd deloc seama de sfinţenia lui Dumnezeu si a atras astfel judecata Domnului asupra întregului popor. Păcatul lui Acan este pofta lumească, introducînd lucrul dat spre nimicire în adunare. Cu ocazia nelegiuirii lui Peor (versetul 17), era vorba de un lucru şi mai rău, deşi în lucrurile spirituale inimile creştinilor îl înţeleg şi îl urăsc atît de puţin. Era vorba de legătura de desfrînare cu lumea religioasă, adică idolatră de atunci, şi introducerea acestei religii a lumii în mijlocul adunării lui Israel, netinînd din nou seama de sfinţenia lui Dumnezeu.

Biserica a făcut ea alt lucru? Acan şi Peor nu sînt cele două principii de acum ale existenţei ei? Dar şiretlicul satanic de la Peor este şi mai îngrozitor ca lucrul dat spre nimicire. Cînd Balaam, după ce încercase să despartă pe Domnul de popor, văzuid că nu putea reuşi, a căutat în alt fel: a încercat şi a reuşit să îndepărteze poporul şi să-1 despartă de Dumnezeu. Fiind vorba de felul de a gîndi al lui Dumnezeu pentru poporul Său, Balaam a trebuit să spună că Domnul nu vede nici o nelegiuire în Israel; fiind vorba de credincioşia acestuia din urmă, Satan a reuşit foarte bine să-1 despartă de Dumnezeu şi astfel ^tnînia Domnului s-a aprins împotriva adunării lui Israel".

O a doua cursă în faţa celor credincioşi este deci de a gîndi că închinarea lui Dumnezeu se poate uni cu religia lumii. Şi cu această ocazie s-a arătat în primul rînd rîvna lui Fineas; el a pus la suflet necinstirea făcută Domnului si a curăţit adunarea de această pată.

Acum, în legătură cu altarul Ed, aceeaşi rîvnă îl mînă. Simţurile învăţate, prin obişnuinţă, să deosebească binele de rău, îl fac să descopere pericolul. El îşi dă seama că acest de al treilea principiu, independenţa, ar fi ruina mărturiei; că înălţarea unui nou altar nu este altceva decît păcatul răzvrătirii împotriva Domnului şi a adunării lui Israel (versetul 19). Rîvna sfîntă a lui Fineas îşi dă seama de pericol, care totuşi rămîne în principiu, deşi intenţiile inimii erau drepte şi toate acestea n-au avut urmări.

În creştinătate, corectivul n-a fost tot atît de fericit. Răul a progresat. Ce vedem astăzi? Independenţa, principiul însuşi al păcatului, tendinţă firească a inimilor noastre, este ridicată cu tărie ca o calitate şi ca o datorie. Ea este cea care, uitînd că există numai un altar, o masă, ridică mereu altele noi; ea este cea care, aşa cum spune Fineas, „se răzvrăteşte astăzi împotriva Domnului" şi nesocoteşte în orbirea ei, nu numai unitatea poporului lui Dumnezeu, dar şi singurul centru de unitate, Domnul Isus însuşi.

Dumnezeu să ne ferească de aceste trei principii care atrag judecata lui Dumnezeu asupra casei Sale: spiritul lumeasc, alianţa cu lumea religioasă şi independenţa, aceasta din urmă fiind cea mai subtilă şi mai periculoasă dintre toate, pentru că, ea fiind însăşi principiul păcatului, este la baza tuturor celorlalte.

Să ne amintim însuşirile lui Hristos arătate în epistola către Filadelfia. El este „Cel Sfînt şi Adevărat" şi această biserică este lăudată pentru ţinerea acestui Nume şi pentru dependenţa de Cuvînt. Să nu păstrăm nimic, nici ca persoane, nici ca adunare, în inimile sau în gîndurile noastre, care să nu fie în legătură cu aceste însuşiri ale lui Hristos. Să trăim în sfinţenie şi în dependenţă, fără care nu există comuniune cu El.