Iosua 20-21

Cetăţile de refugiu 　　

În legătură cu aceste două capitole, doresc să citiţi şi Evrei 6.18-20, loc din Scriptură care ne aminteşte de cetăţile de refugiu, aşa cum le găsim în Exod 21.13, Numeri 35, Deuteronom 19, losua 20-21 şi 1 Cronici 6.

Simbolurile din Vechiul Testament ne prezintă adesea, în aplicaţia lor pentru creştin, mai degrabă contraste decît asemănări. Aşa este, cum vom vedea, şi cu cetăţile de scăpare. Ar fi o asemănare destul de slabă şi imperfectă, să faci în legătură cu ele vreo comparaţie cu crucea lui Hristos. Aplicaţia imediată este mai degrabă istorică şi profetică. Ucigaşul fără voie preînchipuie pe Israel, care a omorît pe Hristos din neştiinţă. Şi tocmai la acest popor se referea Domnul Hristos pe cruce cînd spunea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac". Ei nu cunoscuseră ziua cînd au fost cercetaţi. La fel a fost şi cu Pavel: „Dar am căpătat îndurare, căci lucram din neştiinţă, în necredinţă" (1 Timotei 1.13). Dar, într-un înţeles, căpeteniile şi poporul erau nişte ucigaşi de bunăvoie, lepădînd în mod voit şi în cunoştinţă de cauză, pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său. „Iată moştenitorul", au spus ei, „veniţi să-1 omorîm şi să-i luăm moştenirea" (Matei 21.38). „Nu vrem ca omul acesta să stăpînească peste noi" (Luca 19.14). Şi ni se spune că ucigaşul de bunăvoie trebuia să fie omorît. Această judecată, ca multe prorocii în legătură cu iudeii, a primit o împlinire parţială prin dărîmarea Ierusalimului. împăratul, mîniat, „a trimis ostile, a nimicit pe aceşti ucigaşi şi le-a ars cetatea". Dar această judecată a ucigaşului de bunăvoie, pe nedrept adăpostit în cetatea de refugiu (vezi Deuteronom 19.11-12) este de fapt încă în viitor. Iudeii, de la lepădarea Mesiei, sînt păstraţi în vremea de acum sub îngrijirea providenţială a lui Dumnezeu, departe de moştenirea lor şi, cum a spus cineva, „sub ochii slujitorilor lui Dumnezeu care, ca şi leviţii, neavînd vreo moştenire, le slujesc de refugiu, înţelegîndu-le situaţia şi recunoscînd că ei sînt sub paza lui Dumnezeu". Dar ucigaşii de bunăvoie vor fi scoşi de acolo ca să ajungă în mîinile răzbunătorului. Fiind în strînsă legătură cu Antihrist, ei vor deveni ţinta judecăţii dumnezeieşti.

În ce priveşte ucigaşii fără voie, ei vor putea intra din nou în partea lor şi în moştenirea lor, cu ocazia schimbării marelui preot (Iosua 20.6; Numeri 35.28); aceasta va fi atunci cînd preoţia lui Hristos după tipul lui Aaron va face loc preoţiei veşnice după rînduiala lui Melhisedec. Acest înţeles cunoscut al cetăţilor de refugiu, asupra cărora nu mă opresc decît în treacăt, este interesant de urmărit în amănunte; dar revin la contrastul pe care îl prezintă acest simbol cînd este comparat cu poziţia creştină în Evrei 6.

Israelitul, ucigaş fără voie, simbol al poporului în starea lui de acum, fuge într-o cetate de refugiu, cu nădejdea foarte nesigură de a scăpa de răzbunătorul sîngelui şi de a putea intra într-o zi în moştenirea sa. El era păzit departe de această moştenire pînă ce avea să moară marele preot, imagine, cum am spus, a sfîrşitului preoţiei aaro-nice a lui Hristos. Chiar şi în cetatea de refugiu, siguranţa şi întoarcerea lui acasă erau supuse la tot felul de împrejurări care îi făceau situaţia foarte nesigură. Ele depindeau: 1) de răzbunătorul sîngelui; dacă ucigaşul ieşea numai pentru puţin din hotarul cetăţii, răzbunătorul care îl pîndea ar fi putut să-1 omoare (Numeri 35.26-28); 2) de bătrînii cetăţii (Iosua 20.4); 3) de judecata adunării (versetul 6, Numeri 35.12,24,25); 4) de marele preot, înainte de care ar fi putut chiar ucigaşul să moară.

Nu sînteţi izbiţi de nesiguranţa celor mai bune resurse pe care legea le putea oferi aici celor mai puţin vinovaţi în Israel?

Să vedem acum resursele harului în Evrei 6.18-20. Creştinul ieşit din iudaism, fugea astfel dinaintea judecăţii gata să cadă asupra acestui popor, dar nu cu o nădejde nesigură; el fugea cu scopul de a apuca nădejdea care îi era pusă înainte. Şi această nădejde a creştinului nu este de a intra poate odată în bucuria unei moşteniri pămînteşti. Nu, această nădejde, noi o apucăm şi o avem, ea este moştenirea de acum a sufletelor noastre. Şi, dacă nu este nesigură, ea nu este nici neclară. Ea este un Hristos ceresc, marele subiect al epistolei către Evrei, un Hristos în contrast cu tot ce ar fi putut oferi pămîntul mai bun, un Hristos — Om în slavă, care este împlinirea tuturor planurilor şi făgăduinţelor lui Dumnezeu. Această nădejde, Hristos, este o ancoră sigură şi neclintită a sufletului; nădejdea noastră este ancorată bine de o stîncă de neclintit. Nimic nesigur; cel care a apucat-o, nu mai poate fi de acum bătut de vînt, nici dus de tot felul de „învăţături străine". Dar această nădejde face mai mult: ea ne introduce acum chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul sfînt. Ea pătrunde pînă dincolo de perdea, unde îl aflăm pe Isus care a intrat acolo ca un înainte mergător pentru noi. Noi intrăm deja acolo în pace, aşteptînd să primim moştenirea sigură pe care o vom avea în curînd. Pentru a intra, noi nu mai avem nevoie, ca sărmanul ucigaş fără voie, ca peoţia aaronică a lui Hristos să ia sfîrşit, căci sîntem legaţi într-un fel de neschimbat de Cel care „a fost făcut mare preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec" şi care este aşa datorită lucrării care ne-a dobîndit o mîntuire veşnică.