Iosua 14:1-15

　　DOMNUL îi desemnase pe nume pe cei care aveau să răspundă de împărţirea ţării între seminţii (Numeri 34.16-29). Fiii lui Iuda înaintează acum către aceştia pentru a-şi primi partea şi Caleb ia cuvântul. Mai mult de patruzeci de ani a aşteptat acest moment. Fără să se plângă de o pedeapsă pe care el personal nu a meritat-o, a umblat în pustiu împreună cu poporul, susţinut de speranţă. S-a încrezut în promisunile lui Dumnezeu şi acum i le reaminteşte lui Iosua: „Dă-mi muntele acesta despre care a vorbit DOMNUL“ (v.12). Minunat exemplu de perseverenţă a credinţei! Şi mai este ceva de admirat la acest om: Puterea mea − spune el − nu s-a schimbat. La optzeci şi cinci de ani sunt tot aşa de tare ca la patruzeci. Care îi era secretul? Isaia 40.31 îl descoperă: „Cei care se sprijină pe DOMNUL îşi vor înnoi puterea ... vor umbla şi nu vor obosi“. Prin această putere divină, Caleb, bătrân ca vârstă, tânăr ca vigoare, era gata acum să ia în stăpânire Hebronul şi să înfrângă puterea omenească a renumiţilor anachimi, uriaşi care odinioară înspăimântaseră atât de mult poporul. Da, „ferice de omul a cărui putere este în Tine ... Ei merg din putere în putere“ (Psalmul 84.5, 7).