Iosua 14

Stăruinţa lui Caleb

Doresc să mă opresc puţin asupra acestui capitol, din cauza importanţei lui practice. Caleb este tipul stăruinţei credinţei. Capitolul 13 din Numeri menţionează pentru prima dată numele lui (versetul 7), cînd Moise trimite din pustia Paran cîte un om de fiecare seminţie ca să cunoască ţara. Printre aceşti doisprezece oameni se afla Caleb, fiul lui lefune, împreună cu Osea, fiul lui Nun, pe care Moise 1-a numit Iosua.

Din acest moment, numele lui Caleb este atît de mult legat de cel al lui Iosua (vezi Numeri 14.30,38; 26.65; 34.17-19; Deuteronom 1.36-38; Iosua 14.13), încît s-ar putea spune că sînt de nedespărţit. Ei iscodesc împreună ţara, merg împreună prin pustie, intră împreună în Canaan. Fără îndoială, ei sînt uniţi prin însuşirea lor deosebită de oameni ai credinţei, dar găsesc şi o altă pricină binecuvântată pe care Cuvîntul ne-o arată cu privire la această unitate. Iosua este un simbol al lui Hristos, al lui Isus Mîntuitorul, făcînd să intre poporul Său în odihna ţării făgăduinţei, iar Caleb îl însoţeşte. Numele mare al lui Iosua cuprinde, pentru a spune aşa, şi pe cel al lui Caleb, şi îi imprimă caracterul. Aceşti doi oameni au aceeaşi gîndire, aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde, acelaşi curaj; ei au acelaşi punct de plecare, acelaşi mers, aceeaşi stăruinţă, acelaşi scop. Este aşa şi cu noi? Sîntem noi atît de strîns legaţi de Hristos, încît să nu se poată rosti numele nostru fără al Său, iar toată existenţa noastră să-şi găsească sensul prin faptul că am devenit, prin har, una cu El?

În capitolul 13 din Numeri, cei doisprezece oameni trimişi de Moise au ajuns pînă la Hebron, apoi au trecut de acolo la pîrîul Eşcol, de unde au adus roadele minunate ale ţării Canaanului, pentru a dovedi cît de bună este această tară. Dar nu Escol a cucerit ochii şi inima lui Caleb, cum s-ar putea crede; credinţa lui 1-a făcut să găsească ceva şi mai bun. Hebron, unde el a pus piciorul, îi este dat (capitolul 14.9). De atunci înainte el va purta acest nume în inima sa timp de patruzeci şi cinci de ani, pînă în ziua cînd, venind înaintea lui Iosua, el va cere acest „munte despre care a vorbit Domnul", acest Hebron, ca stăpînire veşnică.

Şi acest loc era plin de renume. Pentru ochii firii, într-adevăr, el nu putea inspira decît groază. Anachimii care erau de temut locuiau acolo, aceşti uriaşi al căror nume era de ajuns ca să moaie inima poporului. Dar ce amintire puternică oferea sufletului lui Caleb acest loc de înmormîntare a părinţilor! Locul care cuprindea atît de multe amintiri, devenea răsplata acestui om al lui Dumnezeu. Acolo Avraam, părintele poporului, a venit de a locuit (Geneza 13.18), cînd Lot şi-a ales cetăţile din cîmpie; acolo el a zidit un altar Domnului şi a primit făgăduinţa lui Dumnezeu (Geneza 18.1); dar Hebron este înainte de toate, într-un mod care iese în relief, locul morţii. A fost aşa mai întîi pentru Avraam. Acolo a murit Sara (Geneza 23.2), acolo a fost ea îngropată şi acolo a fost înmormîntat Avraam (Geneza 25.10), apoi Isaac (Geneza 35.27-29), după aceea Iacov şi patriarhii. Da, Hebron este locul de înmormîntare, locul morţii; este sfîrsitul omului. Dar ce era acolo care să te fi putut atrage? Nimic, dacă este vorba de omul firesc; totul, dacă este vorba de credinţă. Hebron este un loc deosebit, unde credinciosul găseşte sfîrsitul lui însuşi; este crucea lui Hristos. Si încă ceva: de acolo Iosif a pornit în căutarea fraţilor săi (Geneza 37.14). Mai tîrziu (Iosua 21), Hebron devine o cetate de scăpare şi proprietate a leviţilor. Apoi el este punctul de plecare al împărăţiei lui David (2 Samuel 2.1-4), căci datorită morţii Sale, Isus a înviat şi a fost încununat cu slavă, iar cununa împărăţiei va fi pe capul Lui. In sfîrşit, acolo toate seminţiile lui Israel recunosc pe împăratul lor şi vin să i se arate supuse (2 Samuel 5.1).

Nu este minunat acest loc? Ce mare serie de binecuvântări! Hebron, loc al morţii şi loc de scăpare, punct de plecare a binecuvîntărilor pentru Israel, a făgăduinţelor şi a împărăţiei, a slavei, centru de legătură cînd slava a venit; şi, pe lîngă toate acestea, obiect permanent al inimii şi al afecţiunilor unui călător sărman care aici şi-a găsit punctul de plecare şi de sosire, locul său de odihnă veşnică! Şi cum, acest loc mai puţin făcut să atragă, avea preţ pentru Caleb! El îl vrea ca moştenire veşnică; iar partea noastră veşnică este de a ne minuna ce vrea să spună acest loc unic. Credinţa lui Caleb putea să înţeleagă, încă de la început, ce găsise acolo credinţa lui Avraam: sfîrşitul eului, nimicirea lui, lucrurile vechi terminîndu-se; şi iată un om care porneşte la drum, nebazîndu-se deloc pe sine însuşi, neputînd să depindă decît de Dumnezeu. El a continuat, pînă ce şi-a atins scopul: bucuria îndeplinită a făgăduinţelor, chiar în locul unde omul şi-a găsit sfîrşitul!

Am cercetat două puncte care-1 caracterizează pe Caleb. Cel dintîi este că numele lui este strîns legat de cel al lui Iosua; cel de al doilea, că un obiect deosebit i-a atras afecţiunile şi a pus în aşa fel stăpînire pe inima lui, încît el i-a păstrat amintirea tot lungul călătoriei sale prin pustie. Şi daţi-mi voie să adaug că afecţiunile noastre sînt totdeauna active, cînd ele au ca ţintă un Hristos care moare pe cruce, dîndu-Se pe Sine pentru noi; totodată, un Hristos slăvit ne comunică puterea să ajungem acolo.

Dar este un al treilea punct care caracterizează pe acest om al credinţei. Caleb îşi realizează nădejdea. El intră mai întîi ca vizitator în ţara Canaanului; dar acolo, nu în pustie începe felul lui de viaţă. Cîhd se întoarce în pustie, ochii îi sînt plini de realitatea şi frumuseţea lucrurilor pe care le-a văzut şi care au devenit, timp de patruzeci şi cinci de ani, obiectul nădejdii lui. La fel este şi pentru psalmist: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi! îmi însetează sufletul după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într-un pămînt uscat şi neumblat, ca să îţi văd puterea şi slava aşa cum Te-am privit în locaşul cel sfînt" (Psalmul 63.1-2). Psalmistul umblă aici după exemplul dat de Caleb. El a văzut pe Dumnezeu în locul sfînt; acesta este locul pe care-1 ia ca punct de plecare şi de acolo el coboară pe pămînt, plin de realitatea slăvită a lucrurilor dumnezeieşti care îi vor susţine inima tot timpul călătoriei prin care va ajunge să le aibă.

Un al patrulea punct se leagă de aceasta. Pustia nu numai că şi-a pierdut toată atracţia, dar ea apare într-adevăr în toată uscăciunea şi groaza ei, cînd sufletul este hrănit cu bucatele grase şi miezoase ale locului sfînt. Atunci cerul devine pentru noi măsura pămîntului; şi în felul acesta toată valoarea aparentă a lucrurilor văzute dispare în întregime; ele nu mai sînt pentru suflet decît gol, uscăciune şi nimic.

Să revenim la stăruinţa care formează caracterul dominant al lui Caleb. Acest caracter nu ar fi existat fără cele patru puncte pe care le-am menţionat. Alipirea de Hristos, cunoaşterea valorii infinite a lucrării Sale, o nădejde realizată, nici o lipire de ce este aici pe pămînt, ne îngăduie să stăruim pînă la capăt pe calea credinţei. — Această stăruinţă se leagă, în viaţa lui Caleb, de trei poziţii care sînt de nedespărţit una de alta.

Cînd este vorba de a lua dinainte cunoştinţă de ţara cea bună pe care Dumnezeu vroia s-o dea poporului Său, se spune despre Caleb că a stăruit să urmeze în totul pe Domnul (Numeri 14.24; Deuteronom 1.36; Iosua 14.8-9). Dar a trebuit să meargă încă patruzeci de ani prin pustie şi a făcut acest lucru cu curaj; a stăruit, pentru că păstra în inima sa amintirea bogăţiilor şi comorilor Cana-anului. Greutăţile pustiei nu sînt nimic pentru el; găseşte acolo arşiţa soarelui, nisipul, oboseala şi setea, dar nu ţine seama de ele. Nu s-a întîmplat nici măcar pentru o clipă să caute ceva pentru sine în jurul lui. Stăruinţa îi este hrănită de nădejdea sa; şi nădejdea celui credincios nu este numai Cana-anul într-un mod general, adică cerul, — ci Hristos.

A fost un om foarte renumit, despre care Dumnezeu n-a putut spune aceste lucruri. Solomon a greşit acolo unde Caleb stăruise. Pustia dobîndise preţ pentru acest împărat mare. A venit o clipă cînd Solomon a întors spatele lui Dumnezeu, iubind unele lucruri din pustie. Se spune despre el (1 împăraţi 11.6) că „n-a urmat în totul pe Domnul". Lumea a avut atracţii pentru el şi, oricît de mici au fost la început, ele n-au întîrziat să-1 copleşească şi împărăţia i-a fost pierdută. A fost cu totul altfel cu Caleb, care şi-a cîştigat moştenirea prin stăruinţa în a urma pe Domnul.

Dar Caleb stăruieşte şi într-o a treia poziţie, în luarea în stăpînire în Canaan. A mai trecut prin cinci ani de lupte, apoi s-a servit de armele sale pentru a pune mîna pe partea lui specială, pe muntele despre care Domnul îi vorbise. El intră în stăpînirea deplină a moştenirii sale, cu toată puterea ce te-ar fi copleşit a vrăjmaşului şi teama pe care ar fi inspirat-o fiii lui Anac. Dar, pentru Caleb, ca şi pentru noi, este vorba de un vrăjmaş biruit deja, el nu mai poate înspăimînta. Chiar şi moartea va fi biruită. Caleb intră, am spus, în stăpînirea deplină a moştenirii sale. Stăruinţa îi este încununată cu succes. El este singurul în Israel care se pare că a nimicit pe toţi vrăjmaşii săi. — Ce lecţie pentru noi! Să ne amintim că luarea stăpînirii de către Caleb este pentru noi un fapt actual şi nu numai o bucurie viitoare. Am stăruit în luptă pentru a ne bucura de pe acum de privilegiile noastre? Dumnezeu să ne facă să stăruim cum a făcut Caleb în aceste trei lucruri, în nădejde, în umblare şi în luptă.

La sfîrşitul capitolului nostru găsim alte două trăsături care însoţesc totdeauna stăruinţa. Caleb spune în versetul 11: „Şi astăzi sînt tot aşa de tare ca în ziua cînd Moise m-a trimis; am tot atîta putere cît aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru a intra şi a ieşi." Cu toţi cei optzeci şi cinci de ani şi oboseala pustiei, Caleb nu pierduse nimic din puterea pe care o avea. Cum se face asta? Prin faptul că nu avea nici o încredere în sine. Lecţia de la Hebron rămăsese săpată în inima sa. Şi spune la versetul 12: „Poate că Domnul va fi cu mine". Veţi spune: se îndoia el de Domnul? Nu, dimpotrivă: nu se încredea în sine. înţelegea că dacă ar fi fost vreo piedică pentru ca Domnul să fie cu el, nu ar fi putut veni decît de la el. Observaţi legătura dintre aceste două lucruri: realizarea puterii este în proporţie directă cu neîncrederea în sine. în felul acesta poţi merge din putere în putere. Isaia 40.28-31 ne prezintă acelaşi adevăr într-un fel demn de admirat. „Flăcăii obosesc şi sînt storşi de putere, chiar tinerii se clatină". Iată unde sfîrşesc cele mai bune puteri ale omului. Dar „Dumnezeul cel veşnic... nu oboseşte, nici nu poate fi golit de putere". în El ne este mcrederea. Şi, în plus: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce nu mai este în stare de nimic". El îşi comunică puterea celor slabi; o arată în slăbiciune. Apoi adaugă: „Dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sînt extenuaţi". Aşa a fost cazul cu Caleb. El mergea bazîndu-se pe faptul că puterea lui era în Dumnezeu şi că această putere era cu el. Aşa să fie şi cu noi, să ne putem desfăta în lucrurile cereşti, să ne ducem la locul unde avem de luptat şi să ne continuăm calea, fără să obosim, pînă ce vom ajunge în slavă.

Am să spun ceva şi de o a doua însuşire auxiliară a stăruinţei. Ea produce stăruinţa la alţii. Prin ea, Caleb a fost în mod deosebit binecuvîntat în cercul familiei sale, care a fost atrasă pe urma lui pe aceeaşi cale a credinţei. în capitolul 15.16 (vezi şi Judecători 1.12,13) se spune: „Caleb a zis: „Celui ce va bate cetatea Chiriat-Sefer şi o va lua, îi voi da de soţie pe fiica mea Acsa". Şi Otniel, fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb, a luat-o şi Caleb i-a dat de soţie pe fiica sa Acsa". Nepotul a urmat cu demnitate trăsăturile unchiului. Luptă şi el, avînd înainte un obiect care are preţ în ochii săi şi pe care vrea să-1 aibă. Nădejdea îi este legată de fiica lui Caleb. — Şi noi, am vrea noi să-L avem cu orice preţ pe Hristos? în capitolul 3 din Judecători, Otniel devine cel dintîi judecător al lui Israel. După ce fusese învingător în lupta pentru sine însuşi, el este chemat să elibereze pe alţii, şi stăruieşte în această nouă însuşire pînă la sfîrşit.

Acsa, fiica lui Caleb, este un alt exemplu de stăruinţă. Caleb o dăduse lui Otniel şi ea îl face pe soţul ei să ceară mai mult. îi trebuie un cîmp şi mai ales nişte izvoare de apă. Ea vrea binecuvîntare peste pămîntul pe care-1 are. Pentru a o avea, ea coboară de pe măgarul ei şi îşi arată cererea; ea staruieşte în rugăciune şi în cerere. Şi primeşte din belşug aceste izvoare, tipuri ale unor binecuvîntări duhovniceşti. Acest lucru are învăţăminte pentru viaţa de toate zilele. Cînd avem în mînă Cuvîntul, să cerem fără încetare lui Dumnezeu „izvoarele de apă". Acest Cuvînt viu este totuşi pentru mulţi creştini ca „un pămînt de miazăzi", uscat, în care sufletul lor nu găseşte hrană. Dacă aşa vă este cazul, aţi luat ca Acsa locul de oameni care se roagă pentru a cere lui Dumnezeu ajutorul duhovnicesc care să vă poată hrăni sufletul? Nu vă va da El un răspuns, aşa cum Caleb a dat fiicei sale Acsa?

Înainte de a părăsi subiectul stăruinţei, aş vrea să mai ating unul sau două puncte importante. Se spune despre Caleb că „urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel". El stăruise pe urmele lui Hristos, cunosut de el ca Iehova (Domnul) al Vechiului Testament. Ce înseamnă a urma pe cineva? Deseori ne-am făcut o idee inexactă despre acest lucru. înseamnă a merge după o persoană pe care o recunoaştem drept călăuza care ne trebuie. Dacă te încrezi în tine însuţi, n-ai nevoie de o călăuză. Dar, mai mult, a merge după Domnul arată nu numai încredere în El, ci şi o dependenţă smerită de El. Un alt punct: Urmînd pe cineva, am ochii fixaţi asupra lui ca să fac la fel ca el. A-L urma pe Domnul înseamnă a căuta să I te asemeni. In orice loc m-ar aşeza Dumnezeu, scopul Lui este ca eu să-L arăt pe Hristos în acea poziţie; pe Hristos, cum a spus un frate, în relaţiile Sale şi în slujba Sa, în mărturia Sa si în suferinţele Sale. Si tocmai acest lucru 1-a făcut Caleb. El a urmat în totul, pe deplin (nu spun într-un mod desăvîrşit) pe Domnul, Dumnezeul său.

Dar, în privinţa acestui punct, poate cineva să întrebe încă: la ce anume trebuie aplicată stăruinţa? Noul Testament răspunde pe larg la această întrebare. Nu voi da decît cîteva locuri:

Fapte 1.14: „Toţi aceştia stăruiau cu un gînd în rugăciune". In rugăciune se arăta stăruinţa lor şi apoi această stăruinţă era colectivă. Nu se mărginea la a pleca genunchiul fiecare pentru sine înaintea Domnului şi fiecare pentru nevoile lui, ci ei erau de acord să se roage pentru tot ce simţeau ca nevoie comună.

Fapte 2.42. Şi aici găsim stăruinţa colectivă, dar pentru patru lucruri. Mai întîi, „învăţătura apostolilor". Cei dintîi creştini nu se limitau să urmeze învăţătura apostolilor, ci ei urmau şi exemplul pe care trimişii Domnului îl dădeau prin viaţa lor, ei stăruiau şi în părtăşia frăţească. — Apoi erau „frângerea pîinii şi rugăciunile": amintirea suferinţelor lui Hristos şi relaţiile sufletului cu Dumnezeu exprimîndu-se în dependenţa de El.

1 Timotei 5.5. Iată aici stăruinţa individuală „în cereri şi rugăciuni". De ce văduva stăruieşte în ele „zi şi noapte"? Pentru că, fiind singură şi fără resurse, ea nu se poate adresa decît lui Dumnezeu. In felul acesta ea învaţă să fie dependentă.

1 Timotei 4.16. Găsim aici (citiţi cu atenţie ce scrie mai sus de acest loc) stăruinţa în toate lucrurile care sînt în legătură cu evlavia.

1 Timotei 3.10. Timotei „urmărise de aproape" pe apostol, în toate lucrurile care i-au caracterizat întreaga viaţă. Apostolul însuşi (4.7) stăruise pînă la capăt în luptă, în alergarea credinţei.

Vedem, prin aceste cîteva exemple, că stăruinţa este indicată în toate amănuntele vieţii creştine. De-am putea-o cunoaşte mai bine, pentru ca la sfîrşitul vieţii noastre, întocmai cum a făcut Caleb, să primim de la Dumnezeu însuşi aceste cuvinte de aprobare: „El a urmat în totul calea Domnului".