Iosua 13, 15,16,17,18,19

Împărţirea ţării 　　

Voi menţiona acest capitol [13] cu capitolele 15-19, rezervînd capitolul 14 pentru o meditaţie deosebită.

Toţi vrăjmaşii sînt învinşi, dar nu toţi sînt nimiciţi. Aşa va fi mereu pînă la venirea Domnului. „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea" (1 Corinteni 15.26). Dar pentru Israel era vorba să-i izgonească; atîta timp cît ei mai stăpî-neau ceva, bucuria poporului nu putea fi deplină şi, mai mult, acesta din urmă avea în mijlocul lui o ocazie permanentă de cădere. Dacă vrăjmaşul nu este nimicit, el nu va întîrzia să ridice capul şi să înşele poporul, cînd nu poate lupta. Aceasta a fost cursa israeliţilor stabiliţi în pace în pămîntul lor.

Este scris despre cele două seminţii şi jumătate: „Dar fiii lui Israel n-au izgonit pe gheşuriţi şi pe maacatiţi, care au locuit în mijlocul lui Israel pînă în ziua de azi" (13.13). Despre Iuda se spune: „Fiii lui Iuda n-au putut izgoni pe iebusiţii care locuiau la Ierusalim; si iebusiţii au locuit cu fiii lui Iuda, la Ierusalim, pînă în această zi" (15.63). Şi despre Efraim: „Ei n-au izgonit pe canaaniţii care locuiau în Ghezer şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim pînă în ziua de azi, dar au fost puşi să plătească un bir" (16.10). In sfîrşit, despre Mânase: „Fiii lui Manase n-au putut să izgonească pe locuitorii din aceste cetăţi si canaaniti au reuşit astfel să rămînă în ţara aceasta" (17.12). Comparaţi acest lucru cu ce este scris în cartea Judecători 1.17-36.

S-a putut să fie, aşa cum vedem în aceste citate, mai multă sau mai puţină credincioşie desfăşurată pentru a-i face pe canaaniti inofensivi, dar nici o seminţie n-a fost la înălţimea chemării sale. Ce a rezultat de aici? Toate principiile lumeşti cu care Israel a luptat, n-au întîrziat, sub această influenţă, să pătrundă printre ei. Vedem în proroci că poftele, încrederea în propriile lor puteri, căutarea de alianţe cu neamurile, făceau parte din însăşi existenţa poporului. Dar mai mult, idolatria canaaniţilor i-a năpădit ca o cangrenă şi ei au terminat prin a se desfrîna cu toţi dumnezeii neamurilor. Stricăciunea, minciuna, nedreptatea, batjocorirea lui Dumnezeu, violenţa, răzvrătirea deschisă, toate lucrurile, într-un cuvînt, care formau „nelegiuirea amoriţilor" şi pentru care îi ajunsese judecata lui Dumnezeu, au devenit partea tristă a poporului Domnului. în sfîrşit, Israel însuşi, lucru îngrozitor, le ia locul şi devine, pentru a spune aşa, această armată a canaaniţilor pe care Satan îi mîna împotriva Domnului — el leapădă şi răstigneşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Domnul arată faţă de ei îndelungă răbdare; le trimite chemări stăruitoare, judecăţi parţiale urmate de eliberări pentru un timp şi chemări noi. „Ce mai avea de făcut viei Sale şi n-a făcut pentru ea?" Dar în sfîrşit, judecata cade peste ei. Sînt duşi dincolo de Babilon; sînt împrăştiaţi printre neamuri. Dar iată un alt lucru, un lucru minunat. Dacă omul răspunzător a ajuns la sfirşitul istoriei sale, care se termină prin judecată, Dumnezeu n-a ajuns la capătul resurselor Sale. „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sînt fără părere de rău". Ca să-i poată binecuvînta, Dumnezeu îi va aduce la Sine într-o stare cu totul nouă; îi va face să ia parte la binefacerea pe care o dă naşterea din nou, potrivit cu ce este scris: „Voi scoate din ei inima de piatră şi le voi da o inimă de carne". El va lucra asupra conştiinţei lor ca să-i aducă la Sine; El va scrie legile Sale în inimile lor; El le va da cunoştinţa iertării păcatelor şi a legăturii binecuvîntate cu El. Atunci vor fi regăsite într-un mod de o mie de ori mai binecuvîntat toate binecuvântările pierdute.

Este întocmai tabloul mişcător pe care ni-l oferă Osea 14, în care se vede că Israel, după ce se va întoarce la Domnul, cerîndu-I binecuvîntările noului legămînt, spune: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă şi îţi vom aduce lauda buzelor noastre" (versetul 2). Rămăşiţa leapădă orice legămînt cu lumea, orice încredere în tăria omului, orice dumnezeu mincinos şi, în singurătatea sa, învaţă să cunoască îndurarea lui Dumnezeu, de care depinde întreaga lui binecuvîntare. „Asirianul nu ne va scăpa; nu vrem să mai încălecăm pe cai şi nu vrem să mai zicem lucrării mîinilor noastre: „Dumnezeul nostru!" Căci la Tine găseşte îndurare orfanul" (versetul 3).

Observaţi de asemenea, în aceste capitole, grija amănunţită pe care o are Duhul lui Dumnezeu ca să precizeze locul şi limitele fiecărei seminţii, pentru ca toate să ia cunoştinţă şi să-şi dea bine seama de partea lor de moştenire. Este la fel şi pentru fiecare persoană în parte acum. Dumnezeu a dat fiecăruia dintre noi un anumit loc şi o anumită slujbă în trupul lui Hristos. Fiecare mădular al lui Hristos trebuie să-şi cunoască rostul şi să lucreze în consecinţă, pentru ca această putere de viaţă care vine de la Cel care este Cap şi merge în mădulare, să găsească în acestea nişte unelte bine pregătite pentru lucrarea Sa şi să contribuie toate împreună, cu un singur imbold: „Din El, tot trupul, bine alcătuit şi strîns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste" (Efeseni 4.16).

Partea lui Levi 　

Observaţi apoi partea seminţiei lui Levi (13.14,33). Potrivit poruncii Domnului, nici Aaron (Numeri 18.20), nici preoţii, nici întreaga seminţie a lui Levi (Deuteronom 18.1) nu puteau avea vreo moştenire în Israel. Moştenirea lor era, pe de o parte, „Domnul, Dumnezeul lui Israel", pe de alta, Jertfele Domnului". La fel este şi cu noi, creştinii, poporul Său ceresc. Noi n-avem nici o parte aici pe pămînt. Privilegiul nostru este de a sta înaintea lui Dumnezeu şi a-I sluji; mai mult, de a-L avea pe El, de a avea părtăşie cu El, în locurile sfinte, împreună cu Tatăl şi cu Fiul care este la El. Dar partea noastră în Fiul este de asemenea arătată de Jertfele aduse prin foc Domnului", care-L simbolizează pe Hristos, potrivit întregii perfecţiuni a lucrării Sale şi a persoanei Sale înaintea lui Dumnezeu. Este Hristos, omul desăvîrşit, jertfa de mîncare din floarea de făină, unsă cu untdelemn şi acoperită de tămîie; Hristos, jertfă, ardere de tot, jertfă pentru păcat, toate aceste jertfe în care Dumnezeu îşi găseşte pe veci plăcerea. Noi avem comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos.

Însuşi Hristos, modelul nostru, levitul fără pată, slujitorul desăvîrşit, a făcut aceleaşi experienţe binecuvîntate în timpul vieţii Sale aici pe pămînt. Dacă ochii Săi se îndreaptă spre pămînt, El spune: „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu" — dacă se îndreaptă spre cer, adaugă: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute; da, frumoasă moştenire mi-a venit" (Psalmul 16.5,6).

În sfîrşit, eeea ce este partea noastră acum, este în acelaşi timp şi partea noastră viitoare; pentru preoţii din seminţia lui Levi, această binecuvântare se va împlini de asemenea, cînd Israel se va bucura în pace de slava de o mie de ani sub domnia Mesiei. Vorbind despre acest timp binecuvintat, prorocul Ezechiel (44.28-30) ne spune: „Iată moştenirea pe care o vor avea: Eu voi fi moştenirea lor. Să nu le daţi nici o moşie în Israel: Eu voi fi moşia lor". Şi continuă arătînd că jertfele Domnului vor fi partea lor în acest timp glorios.

Deschideţi acum capitolele 4 şi 5 din Apocalipsa. Această privelişte cerească nu ne vorbeşte despre aceleaşi lucruri? Comuniunea desăvîrşită cu Dumnezeu şi cu Mielul va fi partea noastră de moştenire în veci!