Iosua 11

Victoria asupra Haţorului

Ajunşi la descrierea luptei finale care deschide lui Israel pentru totdeauna toată Palestina, să ne amintim că stăpînirea Canaanului este subiectul cel mare al cărţii Iosua şi că ţara făgăduinţei corespunde pentru noi locurilor cereşti. Dar, în mijlocul lucrurilor pe care le au aceste locuri cereşti, noi avem o moştenire specială care este Hristos. Noi sîntem „binecuvîntaţi cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos". Dumnezeu vrea ca inimile noastre să-si însuşească bogăţiile Aceluia în care sîntem aşezaţi şi ca ele să intre în stăpînirea acestor lucruri. Nu vorbesc să le stăpînim cu mintea noastră; ea le poate înţelege oarecum, dar niciodată într-un mod durabil. Tot ce n-a fost dobîndit prin credinţă, se scurge din inimile noastre ca apa. Trebuie ca sentimentele noastre să fie îndreptate spre aceste lucruri, pentru ca ele să fie într-adevăr proprietatea noastră; şi, înainte de toate, trebuie un obiect pentru sentimentele noastre, căci, în afară de Hristos, chiar şi lucrurile cereşti n-ar putea umple inimile noastre. Iată de ce este spus: „Căutaţi lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu".

Acesta este subiectul principal al cărţii losua, dar un alt subiect este în legătură cu el. Cînd Dumnezeu pune lucrurile cereşti în faţa sufletelor noastre, Satan caută prin toate mijloacele să ne împiedice să ne bucurăm de ele. De aici lupta deschisă sau ascunsă pe care avem s-o ducem, şi al cărei rezultat este o înfrîngere, îndată ce Satan reuşeşte să abată privirile noastre de la Hristos pentru a le îndrepta spre lume, spre lucrurile de pe pămînt sau spre noi înşine. Intre capitolele 1 şi 11 ale cărţii losua veţi întîlni toate aceste feluri de atracţii. Dar Dumnezeu Se slujeşte de aceste experienţe, cînd inima este curată şi dreaptă înaintea Lui, pentru a ne învăţa tot mai mult să nu ne încredem în noi înşine şi să ne încredem în El, şi pentru a ne aduce în final să luăm pe pămînt această poziţie înaltă, singura măreaţă, cea a unui creştin smerit în această lume, avînd inima şi sentimentele în cer.

În capitolul 11 vedem o ultimă confederaţie unită cu cea din capitolul 9 (cea din capitolul 10 fusese nimicită) pentru a forma o armată deosebit de puternică, „un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării" (versetul 4). Satan caută acum să zdrobească pe Israel cu acest număr. Aşa este vrăjmăşia deschisă, mărturisită, a lumii împotriva poporului lui Dumnezeu. Nu este vorba de vicleşuguri, ci de o luptă în cîmp deschis. Şi această luptă o întalnim mereu, cînd într-un duh de dependenţă umilă şi de ascultare de Cuvînt, zădărnicim uneltirile vrăjmaşului; el va ridica lumea împotrivă.

Oamenii se unesc să facă război lui Dumnezeu, cînd vrăjmăşia lor împotriva lui Dumnezeu este la culme. De obicei ei se unesc cu scopul de a îmbunătăţi, a reforma lumea; de aici toate societăţile filantropice, religioase, care vor să civilizeze, să instruiască, să moralizeze pe semenii lor. Cît de puţin oamenii, din nefericire chiar creştinii, se gîndesc că toată această activitate, în aparenţă vrednică de laudă, nu este decît împotrivire ascunsă faţă de Dumnezeu, faţă de Cuvîntul Său şi faţă de planurile Sale de har! Dumnezeu nu caută să îmbunătăţească omul; ar însemna o tăgăduire a Cuvîntului Său care îl declară pe om pierdut şi fără resurse; şi, dacă acest adevăr umilitor, dar fundamental, nu este acceptat, atunci nu este nevoie nici de mîntuire, nici de răscumpărare prin sîngele lui Hristos. Pe scurt, cele mai bune alianţe ale oamenilor nu sînt în fond decît război deghizat al omului firesc împotriva lui Dumenzeu.

În capitolul nostru, găsim războiul deschis împotriva lui Dumnezeu, însă în persoana sfinţilor Săi. Timpurile de la sfîrşit vor arăta această vrăjmăşie a omului ajuns la maturitate în rău, cînd rămăşiţa credincioasă a lui Israel îi va fi ţinta, oamenii fiind instigaţi de Satan împotriva mărturiei lui Dumnezeu. Confederaţia din acest capitol are un şef; are un centru unde să se adune, oraşul cel mare Haţor, care era capitala tuturor acestor împărăţii; are o armată fără număr, o mulţime de cai şi care. Lumea întreagă, cu toate forţele ei, este unită împotriva lui Israel.

În principiu, aceste lucruri se repetă şi pentru noi. Este scris că „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce cîştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (1 Ioan 5.4). De asemenea: „Sînteţi tari şi Cuvîntul lui Dumnezeu rămîne în voi şi aţi biruit pe Cel Rău" (1 Ioan 2.14). Observăm în aceste două locuri că armele pentru războiul nostru sînt: credinţa şi Cuvîntul. Şi prin Cuvînt aceşti „tineri", ca şi Hristos în pustie, au biruit pe Satan.

Începînd cu sfîrşitul capitolului 8, Cuvîntul lui Dumnezeu şi-a luat locul în inima şi în gîndurile lui Iosua şi ale poporului. In capitolul 10, ei îi păstrează acelaşi loc (versetul 27,40). In capitolul 11, el a devenit ca o obişnuinţă a purtării lor în toate lucrurile. „Iosua le-a făcut cum îi spusese DoMNUL"(versetul 9). „I-a nimicit în întregime, aşa cum Moise, slujitorul Domnului le poruncise" (versetul 12). Citim de asemenea: „Iosua a împlinit poruncile date de Domnul slujitorului Său Moise, şi de Moise lui Iosua; n-a lăsat nimic neîmplinit din tot ceea ce Domnul poruncise lui Moise" (versetul 15). „Să fie distruse, aşa cum Domnul poruncise lui Moise" (versetul 20). Este de observat că Iosua nu se mulţumeşte să asculte de o anumită poruncă, cum se vede în versetul 9 şi cum făcuse de atîtea ori mai înainte, nici să lase altora grija de a împlini tot ce poruncise Moise (8.35), ci acest om al lui Dumnezeu, ajuns spre sfîrşitul activităţii lui măreţe, nu lăsase nefăcut nimic din tot ce Domnul poruncise lui Moise. Cuvîntul întreg, aşa cum îi era cunoscut atunci, era ţinta atenţiei lui şi îi călăuzea paşii. Ce putere dă acest lucru! In capitolul 8, Cuvîntul forma inima şi gîndurile lui Iosua; aici, această sabie a Duhului îi înarmează braţul. Satan nu poate nimic împotriva Cuvântului.

Observaţi cum, în această şcoală a Cuvântului lui Dumnezeu, eşti învăţat să judeci toate resursele puterii omeneşti. Potrivit Cuvîntului lui Dumnezeu, „a tăiat tendoanele picioarelor cailor şi le-a ars în foc carele" (versetul 9). Apoi „au pus foc Haţorului" (versetele 11,13). Capitala lumii nu poate în nici un fel să devină un centru pentru Israel. Lucrul acesta rămîne totdeauna adevărat, fie că este vorba de Haţor, de Roma sau de Babilon; şi dacă Babilonul nu este încă ars de foc, să fie aşa pentru duhul nostru. Toate principiile acestei lumi, ceea ce o conduce, ceea ce constituie centrul ei de atracţie, trebuie să fie pentru noi un lucru judecat, la care noi nu avem nici o parte, aşa cum Israel nu avea nici una în Haţor. Celelalte cetăţi n-au fost arse; Israel le-a luat prada, arătînd astfel, de acord cu Cuvîntul lui Dumnezeu, dreptul său la luarea în stăpînire deplină şi întreagă a Canaanului. Dar biruinţa era mare şi acţiunea lor a fost întreagă: „n-au lăsat nimic din ce are suflare de viaţă" (versetul 14). Sabia şi-a făcut judecata de nimicire, aşa cum poruncise Domnul. Din punct de vedere spiritual, însemnează credincioşie pentru Cel ce este credincios, să pună pe om în întregime, fără îndurare, sub sabia judecăţii. Din om, nimic nu trebuie să mai rămînă în pămîntul făgăduinţei.

Anachimii

Satan este înfrînt, ultima lui armată distrusă, cetăţile lui luate; ce mai rămîne? Israel găseşte în drumul său pricinile de groază care-1 făcuseră să cadă la început: aceşti anachimi care îi muiaseră inima şi-1 împiedicaseră să se urce cu îndrăzneală să ia în stăpînire ţara. Spionii spuseseră atunci poporului, ca să descrie Canaanul: „Apoi am văzut acolo pe uriaşi, pe fiii lui Anac, care se trag din uriaşi: înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste" (Numeri 13.34). Dar ce impresie ar fi putut să producă aceşti copii ai lui Anac asupra duhului celui care mergea înainte cu Cuvîntul lui Dumnezeu? Biruinţa a fost de partea lui. „Iosua a pornit si a nimicit pe anachimi". De asemenea si cetăţile lor, „cetăţi mari şi întărite pînă la cer" (Deuteronom 9.1). „Iosua i-a nimicit în întregime, împreună cu cetăţile lor" (versetul 21).

Iosua primea Cuvîntul, el se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu: „Domnul, Dumnezeul tău va merge El însuşi înaintea ta, ca un foc mistuitor; El îi va nimici, El îi va smeri înaintea ta" (Deuteronom 9.3). Temerile şi îndoielile noastre de altădată par mici şi meschine, cînd umblăm cu Dumnezeu. Ce poate fi un om de „şase coţi şi o palmă", cu „zale de solzi în greutate de cinci mii de sicii de aramă", înaintea unui Dumnezeu suveran, Creator al cerului şi al pămîntului, înaintea Căruia toate se vor pleca şi care pleacă toate lucrurile în faţa alor Săi? Dumnezeul păcii va zdrobi în curînd pe Satan sub picioarele noastre (Romani 16.20).