Capitolul 10

Biruinţa de la Gabaon

Înainte de a intra în acest subiect nou, as vrea să fac unele observaţii. Cu cît trec din nou peste aceste capitole de la începutul cărţii Iosua, cu atît sînt izbit de rolul pe care Satan îl are în ele. El are combinaţii de împrejurări ca să-şi atingă scopul. Prin ele, el îi conduce pe oameni fără ca ei să-şi dea bine seama; el le inspiră hotărîri pe care ei le cred luate de liberul lor arbitru; şi deseori el îşi ajunge scopul, folosind la aceasta chiar pe unii copii ai lui Dumnezeu care au avut nebunia să-1 asculte. In viitoarea acestei activităţi, el se ascunde, şi nici un semn deosebit nu lasă nici măcar să se bănuiască prezenţa sa; este atît de puţin aparent, încît lumea tăgăduieşte însăşi existenţa Satanei. Ce are el a face, s-ar putea spune, cu împrejurări atît de fireşti, cu ambiţiile, certurile, luptele dintre oameni?

Apoi, după toate acestea, cine are dreptate în această luptă? Care este agresorul? Unde găsim spiritul de cruzime, de nimicire şi de pîndă? Să cîntărim faptele, să fim drepţi, să hotărîm... Ascult, cîntăresc şi mă hotărăsc pentru canaaniţi împotriva lui Israel, pentru Satan împotriva lui Dumnezeu! Vrăjmaşul a reuşit, chiar prin fapte, să mi-1 ascundă pe Dumnezeu. Dar Cuvîntul face exact contrariul: el mi-1 descoperă pe Dumnezeu, mi-L face cunoscut în plinătatea Sa, în Hristos. El aduce în Persoana Sa bunătatea, adevărul, lumina, dreptatea, sfinţenia; îndată Satan este dat pe faţă şi planurile sale, şiretlicurile sale sînt aduse la lumină. Sufletul, cunoscînd pe Dumnezeu, nu mai are greutăţi să judece binele şi răul în această lume; lumina dă pe faţă toate lucrurile.

Dar Satan nu se lasă biruit. El caută să înşele sufletele, chiar ale celor care pun pe Dumnezeu înainte şi sînt purtătorii mărturiei Sale. După cea făcut în ei lucrarea sa stricăcioasă, el spune: Oare sînt aceşti oameni mai buni ca ceilalţi? Ei vorbesc de despărţirea de rău; dar vedeţi ce este între ei, cu Acan, cu gabaoniţii! Ei vorbesc de smerenie; vedeţi încrederea lor în ei înşişi şi mîndria lor spirituală... Aceste argumente găsesc primire în sufletele în care vrăjmaşul a reuşit să-L înlăture pe Dumnezeu.

O altă observaţie se leagă de aceasta. Satan are două mijloace importante de a aduce stricăciunea în sufletele copiilor lui Dumnezeu. Cel dintîi este lucrul dat spre nimicire, lumea introdusă în inimă. Dar acest rău fiind judecat şi inima smerită, vrăjmaşul nu se lasă bătut. Cel de al doilea mijloc al său este legămîntul cu Gabaon, lumea introdusă în viaţa de toate zilele. In toată activitatea noastră, trebuie să ne păzim de aceste două curse şi totdeauna se pune din nou această dublă întrebare: este de ajuns Domnul pentru inima mea — sau caut atracţia lucrurilor pe care lumea mi le propune? Există un mijloc pentru noi ca să rămînem creştini, nimic altceva decît creştini în umblarea noastră, să fim cu totul despărţiţi de lume, chiar şi de lumea religioasă, ca să nu-i dăm mîna, să nu intrăm în nici un fel de asociere cu ea?

Cu aceste două curse, Satan a reuşit să antreneze pe cei răscumpăraţi şi reuşeşte acest lucru zilnic. Biserica a început cu introducerea în ea a lucrului dat spre nimicire; istoria lui Anania şi Safirei este cea a celei dintîi căderi a ei — apoi ea a intrat în legătură apropiată cu lumea. Pentru a nu vorbi decît de trăsăturile de căpetenie ale acestei legături, ele s-au arătat chiar din timpul vieţii apostolului. Acesta le dă pe faţă în cea dintîi epistolă către Corinteni. Le-ar fi plăcut să-i atragă pe cei înţelepţi pentru a face să triumfeze creştinismul; motivele lor erau motivele lumii; ei erau fireşti. Acestea sînt trăsăturile principale ale Gabaonului în mijlocul adunării lui Dumnezeu.

Israel şi-a recunoscut greşeala cu gabaoniţii, a mărturisit-o prin faptele sale; el îi poartă mereu umilirea. Dar Satan nu este la capătul uneltirilor lui. O confederaţie nouă de împăraţi se organizează, îndreaptă de această dată lupta împotriva Gabaonului şi nu împotriva lui Israel. Gabaoniţii au trimis să spună lui Iosua, la Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi". Se va sui Israel? Orice ar face, este înconjurat de primejdii. Să nu se suie, să lase ca Gabaon să fie nimicit de alţii, acesta era un mijloc foarte bun ca să se descotorească de consecinţele greşelii lui; dar ce s-ar fi întîmplat cu pricina lor de smerire? Unde ar fi purtarea dreaptă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Urcîndu-se, s-ar părea că acceptă definitiv alianţa cu lumea. Satan este dibaci să aducă înainte astfel de întrebări de nerezolvat. De cîte ori el le-a pus de-a lungul căii Acelui Om care a fost desăvîrsit în toate! Cum să ieşim din impas? Prin dependenţa simplă de Dumnezeu, realizată la şcoala din Ghilgal. Lecţia cursei gabaoniţilor este învăţată, Satan este zădărnicit în lucrările lui.

Totuşi, am spus în cursul acestor capitole, numai faptul de a fi la Ghilgal nu păzeşte pe Israel. Gabaoniţii îl găsiseră pe Iosua şi pe oamenii lui Israel în tabăra de la Ghilgal (9.6), atunci cînd se duseseră să le intindă cursa al cărei rezultat l-am văzut. Ce lipseşte adesea este aplicarea practică a crucii lui Hristos la toate amănuntele vieţii noastre cît timp sîntem în trup. „Omorîţi mădularele voastre care sînt pe pămînt". Trebuie nu numai să fii la Ghilgal (versetul 6), dar să te şi sui din Ghilgal (versetul 15). Tăierea împrejur şi Ghilgalul sînt două lucruri nedespărţite. Cea dintîi nu este de ajuns prin ea însăşi pentru a ne feri de căderi; Ghilgal, fără tăiere împrejur, n-ar fi bun decît să facă nişte călugări, căci omului firesc i-ar place aici pentru ca să se slăvească pe sine (Coloseni 2.20-23).

Dar, cum am spus, această judecată de sine produce dependenţa care se arată în comuniunea fericită cu Dumnezeu, pe care sufletul n-a cunos-cut-o mai înainte în acest fel. Domnul vorbeşte lui Iosua (versetul 8), Iosua vorbeşte Domnului (versetul 12) şi Domnul îi răspunde (versetul 14). încurajarea, puterea şi biruinţa sînt roadele bine-cuvîntate ale acestei dependenţe care ţine sufletul nostru într-o comuniune obişnuită cu El. Acum, Domnul nu mai era nevoit să fie împotriva lor, ca în faţa cetăţii Ai, şi putea să lupte pentru ei (versetul 11-14). De asemenea îi vedem cîştigînd biruinţa cea mai deosebită pe care Cuvîntul ne-a lăsat-o scrisă. „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceeea" (versetul 14), o zi care a durat douăzeci şi patru de ore, ca să îngăduie poporului să culeagă pînă la ultima roadă a biruinţei. Dumnezeul pămîntului şi al cerului, Dumnezeul întregii creaţii, spune astfel cu tărie că Israel este ţinta favorii Sale deosebite. Şi acest popor fusese bătut în faţa cetăţii Ai, înşelat de gabaoniţi, iar puterea lui ar fi putut obosi chiar şi in răbdarea lui Dumnezeu, dar era un popor care se judecase, se smerise, avînd inimile zdrobite, pe care „Dumnezeu nu le dispreţuieşte". Şi acest Dumnezeu „ascultă glasul unui om!"

Dragi cititori, noi toţi sîntem chiar în aceeaşi situaţie. Oricît de slab ai fi, te poţi adresa Lui prin Duhul lui Hristos şi te poţi ridica pînă la cererile cele mai îndrăzneţe. Nimic nu era prea mult pentru Iosua; el cunoştea inima Domnului si ştia ce loc avea în ea poporul Său; el putea să ceară ca El să pună cerurile, soarele şi luna, în slujba preaiubiţilor Săi!

De atunci Israel a mers din biruinţă în biruinţă; nici un fel de oprire (versetul 19); trebuiau nimiciţi vrăjmaşii, pînă la cel din urmă. Cei cinci împăraţi sînt prinşi şi spînzuraţi de cinci copaci; o experienţă mai dinainte 1-a ajutat pe Iosua să ştie ce să facă, pentru că acea experienţă fusese făcută cu Dumnezeu. Iosua are obişnuinţa cu ceea ce se potriveşte sfinţeniei lui Dumnezeu (versetele 26,27). încurajat de cuvîntul lui Dumnezeu (versetul 8), el însuşi încurajează poporul (versetul 25). Macheda, Libna, Lachis, Ghezer, Eglon, Hebron, Debir sînt etapele lor victorioase; ei şi-au luat în stăpînire moştenirea, apoi „s-au întors în tabără la Ghilgal" (versetul 43).