Iona 1

Revenind la profeția noastră, citim: „Şi cuvântul lui Yahve a fost către Iona, fiul lui Amitai, zicând: «Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; pentru că răutatea lor s-a suit înaintea Mea». Dar Iona s-a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului; şi a coborât la Iafo şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis; şi a plătit costul călătoriei şi a coborât în ea ca să meargă cu ei la Tarsis, departe de faţa lui Yahve“. În Iona vedem încăpățânarea omului. Yahve îi spusese să se ducă spre este, iar el s-a grăbit să meargă spre vest, adică exact în direcția opusă celei indicate prin porunca divină. Unora li s-ar putea părea ceva de neînțeles la un profet și aceasta le-ar părea să pună sub semnul întrebării întreaga carte, dar trebuie să învățăm că nici într-un profet carnea nu se arată a fi mai bună decât în noi. Adevărata diferență dintre oameni ne constă în ceea că la unul carnea este mai bună decât la altul ci că unii au învățat să nu se încreadă deloc în sine înșiși și, prin credință, să trăiască o altă viață decât cea normală în carne. De aceea, credinciosul trăiește pentru Dumnezeu numai atunci când umblă în dependență de El, iar atunci când el încetează să umble astfel nu trebuie să ne mirăm de ceea ce spune sau face. Cazul lui Iona prezintă aici o mărturie izbitoare în acest sens. I s-a spus să meargă la Ninive, dar el „s-a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domnului; şi a coborât la Iafo“ – adică la portul din vecinătatea Palestinei, la Mediterana, pentru a merge spre vest.

„Și a găsit o corabie care mergea la Tarsis; şi a plătit costul călătoriei şi a coborât în ea ca să meargă cu ei la Tarsis, departe de faţa lui Yahve. Dar Yahve a trimis un vânt tare pe mare şi a fost o furtună puternică pe mare şi corabia era ameninţată să fie sfărâmată. Atunci corăbierii s-au înspăimântat şi au strigat fiecare către dumnezeul lui şi au aruncat în mare încărcătura care era în corabie, ca să fie uşurată de ea. Iar Iona coborâse în partea de jos a corabiei şi se culcase şi dormea adânc“. Nu există nici un dubiu că în acel om evlavios erau sentimente puternice (chiar dacă nejustificabile) care îi dădeau un impuls contrar, cu toate că el era profet. Care era motivația lui? Gândim că era un singur motiv, dar foarte puternic: Ioana se temea că Dumnezeu avea să se arate prea bun! Se temea că, dacă Ninive se pocăia, El avea să arate îndurare față de cetate. Se temea că el ca profet avea să fie discreditat. El a ales ca ei să nu audă amenințarea lui Dumnezeu că urma să nimicească Ninive din cauza răutății lor pentru ca nu cumva ei să se smerească la predicarea lui și judecata să nu mai fie executată și astfel Iona să nu mai fie onorat. Cât de egoistă și de nenorocită este chiar în inima unui profet dacă el nu umblă prin credință! Iona nu a umblat prin credință ci a permis eului să îl conducă. Nu vorbesc despre ceea ce a simțit Iona ca om, ci despre gelozia pe care i-a stârnit-o slujba ce îi fusese încredințată. El nu putea suferi ca acea slujbă a lui să fie măcar pentru un moment periclitată. Cu mult mai bine este să te încrezi în Domnul!

Acum nu mai este nevoie să spun că avem înaintea noastră contrastul binecuvântat dintre Iona și Acela care este mai mare ca el, care a găsit totuși de cuviință să compare slujba Lui cu aceea a slujitorului Său. Cu greu am putea găsi o mai clară dovadă de smerenie. Isus a fost perfect în toate și cel mai mult în aceea că, știind toate lucrurile de la început până la sfârșit, El S-a coborât în lumea unde a fost respins la fiecare pas, nu numai când a fost un prunc și a fost dus în Egipt, ci pe tot parcursul vieții celei mai desăvârșite, care totuși a fost rânduită să se desfășoare în anonimat și apoi și în cursul slujirii care a atras din ce în ce mai multă ură din partea oamenilor. Nici a fi vorbit de rău nu este atât de neplăcut pentru duhul cel mândru al omului ca a nu fi băgat deloc în seamă. Dar, cu toate acestea, cea mai mare parte a vieții lui Isus s-a desfășurat în anonimat. Din primii ani ai vieții lui Isus avem consemnat un singur eveniment înainte ca El să fi ieșit pentru lucrarea cuvântului lui Dumnezeu și a evangheliei împărăției. El a locuit la Nazaret, orașul din Galileea proverbial pentru sărăcie și atât de disprețuit încât până și un galileean evlavios s-a mirat că ar putea ieși ceva bun din Nazaret. Așa era Isus, dar nu numai atât, ci când a dat mărturie publică despre lucrurile divine El a avut de întâmpinat opoziție chiar dacă la început a avut o primire care i-ar fi satisfăcut pe cei mai mulți oameni, chiar slujitori ai lui Dumnezeu. Dar El, Fiul, persoana divină care a găsit de cuviință să slujească în această lume, a văzut ce se ascundea dincolo de ceea ce altora le-ar fi părut plăcut atunci când mulțimile uimite erau atrase și așteptau să audă cuvintele de har de pe buzele Lui. Cât de curând a venit norul cel întunecat! Pentru că în aceeași zi în care oamenii au auzit cuvinte cum nu mai auziseră niciodată urechile vreunui om, nenorociți în orbirea lor nu au putut suferi harul lui Dumnezeu și, dacă ar fi fost să fie lăsați să facă ce voiau, L-ar fi aruncat în prăpastia de la marginea cetății lor. Așa era omul, și așa este și acum. Cum tot ce era frumos s-a arătat a fi doar ca un nor de dimineață și ca roua din zori. Dar vedem că Isus a primit să facă lucrarea cunoscând de la început caracterul ei, mersul și rezultatele ei, cunoscând perfect că, cu cât prezenta mai mult harul divin, cu atât mai hotărâtă avea să fie respingerea Lui de către oameni.

Dumnezeu se poartă cu foarte multă grijă față de noi în această privință și trimite negreșit ceva care să încurajeze inima lucrătorului pentru a-L lăuda pe El și numai dacă există credință care poate suferi pune asupra lui o povară mai grea. Dar Domnul Isus nu a fost cruțat de nici o povară. Și dacă a fost așa în viața Lui, ce să mai spunem de moartea Lui? Acolo s-a pus cu adevărat o problemă și mai profundă, asupra căreia nu vom zăbovi acum, ci vom aminti numai la principiul important al contrastului față de purtarea lui Iona, care a mers exact în sensul contrar misiunii specifice pe care i-o încredințase Domnul.

O altă caracteristică clară a lui Iona erau sentimentele lui evreești: el era foarte naționalist. Nu putea suferi ca să fie cel mai mic aparent eșec al cuvântului rostit de el ca profet în mijlocul națiunilor. Ar fi preferat mai curând ca orice om dintre națiuni să meargă la pierzare decât ca vreun cuvânt al lui să nu se împlinească. Minunile nu au fost suficiente ca lecții pentru a-l învăța cum gândește și cum simte Dumnezeu. Am vorbit deja despre Isus, dar nu este neapărat necesar să ne ridicăm chiar până la Domnul gloriei. În unele privințe, lucrarea Duhului lui Dumnezeu în apostolul Pavel pot di lecții pentru noi deoarece el a fost un om în carne și sânge, cu aceleași porniri ca și noi. Cine oare a suferit ca el pentru evanghelie? Cine oare, cu o iubire atât de arzătoare față de Israel, s-a consumat în lucrări neobosite printre națiuni – lucrări atât de puțin apreciate atunci încât chiar și printre cei dintre națiuni care au crezut el a avut dese ocazii să vadă ce înseamnă a fi iubit mai puțin atunci când iubești mai mult?

Pe de altă parte, Isus nu avea păcat. Cu toate că era deplin om, orice gând, sentiment și mișcare a inimii la Isus era sfântă: nu numai că în umblarea Lui nu s-a văzut nici o greșeală, ci în firea Lui nu a fost nici o pată. Indiferent ce ar gândi sau ar visa oamenii, El era pur atât din punct de vedere omenesc cât și divin, și aceasta ne poate arăta cât de important este să ținem cu tărie ceea ce oamenii numesc ortodoxie cu privire la persoana Lui. Nu voi ceda în fața nimănui din gelozie pentru El și voi susține cu loialitate esența credinței aleșilor lui Dumnezeu pentru ca să mărturisim puritatea imaculată a firii Sale omenești la în aceeași măsură ca realitatea faptului că El a îmbrăcat firea omenească. Cu siguranță El a avut firea omenească a mamei sale, dar nu a îmbrăcat firea omenească în acea stare în care era mama Lui, ci a primit un trup pregătit pentru El de Duhul Sfânt, care a exclus orice rău care ar fi fost transmis în mod obișnuit. La mama Lui, firea omenească era marcată de păcat: ea era căzută, după cum erau toți ceilalți născuți natural ca descendenți din Adam. La El nu era așa. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că, pentru a nu fi așa, El a fost conceput nu în mod natural, deoarece o asemenea concepție ar fi perpetuat firea stricată ți l-ar fi legat pe Isus de cădere, ci, prin puterea Duhului Sfânt, El s-a născut din femeie fără a avea un tată care să fie om. Prin urmare, după cum Fiul este, în mod necesar, la fel de pur ca și Tatăl în natura Lui divină, la fel de pur este și în firea omenească pe care a primit-o de la mama Lui și atât firea divină cât și cea omenească sunt întrunite de atunci pentru totdeauna în aceeași persoană: Cuvântul devenit carne.

Astfel, aici avem ocazia de a observa faptul că Isus este modelul pentru unirea omului cu Dumnezeu: Dumnezeu și om în aceeași persoană. O greșeală des întâlnită este aceea de a vorbi despre unirea cu Dumnezeu în cazul nostru, al copiilor Săi. Scriptura nu folosește un limbaj de acest fel, aceasta este o eroare a teologiei. Creștinul nu are niciodată unirea cu Dumnezeu, care este reală numai în Întrupare. Se spune că suntem una cu Hristos, „un singur Duh cu Domnul“, „un singur trup“, una după cum sunt Tatăl și Fiul, dar acestea sunt adevăruri complet diferite. Unitatea presupune identificare de relație, ceea ce este valabil pentru noi ca membre ale trupului Capului nostru înălțat în cer, dar nu se poate spune că suntem una cu Dumnezeu deoarece aceasta ar însemna a confunda creatura cu Creatorul și a insinua un fel de absorbție în divinitate de genul celei despre care spune budismul, ceea ce este contrar adevărului și chiar rațiunii. Această expresie duce la o mare încurcătură, și nu numai că nu are nimic care să indice că ar fi prin Duhul, ci un asemenea gând este exclus cu toată grijă în orice text din cuvântul divin.

Și aici s-ar putea să prezinte interes ca, în câteva cuvinte, să explicăm cum suntem noi făcuți părtași naturii divine, așa cum spune Petru la începutul celei de-a doua epistole (2 Petru 1.4). Aceasta nu pare a fi același lucru ca și a fi una cu Hristos, ceea ce, în Scriptură, se întemeiază întotdeauna pe faptul că Duhul lui Dumnezeu ne face să fim un singur Duh cu Domnul după ce El a înviat dintre morți. Când era pe pământ, Hristos S-a comparat cu un bob de grâu care era singur, și, dacă murea, urma să aducă multă roadă. Cu toate că Fiul lui Dumnezeu era întotdeauna viața celor credincioși, El promite mai mult, indicând astfel că unitatea este altceva. Sunt lucruri care nu trebuie confundate niciodată. Ambele sunt valabile pentru creștini, dar unitatea în sensul deplin al cuvântului nu se putea realiza înainte ca Hristos să fi murit pentru a înlătura păcatele noastre dinaintea lui Dumnezeu, pentru ca însăși firea noastră să fie judecată astfel încât să putem avea o poziție complet nouă și o relație nouă, fiind, prin Duhul, una cu Hristos Cel glorificat în cer. Aceasta consider că este învățătura Scripturii. Alături de aceasta, este de observat că singurul care prezintă în Noul Testament, în mod dogmatic, învățătura despre trupul lui Hristos este apostolul Pavel. Unitatea spirituală este menționată în capitolul șaptesprezece al Evangheliei după Ioan, dar aceasta nu este exact același lucru ca a fi una cu Hristos conform cu imaginea capului și trupului, care este imaginea simbolică a unității în Scriptură. Numai prin apostolul Pavel ne prezintă Duhul trupul cu capul și aceasta este, potrivit gândului lui Dumnezeu, ceea ce reprezintă unitatea noastră cu Hristos.

A fi una sau a avea viața în el nu este același lucru. Acest fapt este ilustrat în mod clar de exemplul binecunoscut al lui Abel și Cain. Ei aveau aceeași viață ca Adam, dar ei nu erau una cu Adam, cum era Eva. Numai ea era una cu Adam. Ei aveau viața lui în aceeași măsură ca mama lor. Astfel, cele două lucruri nu sunt niciodată același și nu se întrunesc în mod necesar în aceeași persoană. A fi una este cea mai apropiată relație posibilă, care se poate să fie sau să nu fie însoțită de a avea viața.

Creștinul le are pe ambele. Modelul pentru unitate sau ilustrația scripturală este aceea a capului și trupului, care este exprimată în modul cel mai admirabil prin modul în care capul conduce toate mișcările trupului. La un om sănătos cu mintea și cu trupul piciorul nu face nici o mișcare care să nu fie comandată de cap. Așa este modelul spiritual: Duhul lui Dumnezeu însuflețește adunarea, trupul lui Hristos. Duhul Sfânt este Cel care realizează legătura dintre membrele de pe pământ ale trupului și Hristos din cer. În final, când vom fi înălțați la cer, ea va fi reprezentată printr-o altă imagine simbolică la fel de sugestivă, deși ea se aplică în mod anticipat și cât timp suntem pe pământ. Astfel, în Apocalipsa 19 citim că a venit nunta Mielului. Aceasta are loc în cer după luarea sfinților și înainte de a Se arăta Hristos. Scriptura evită să spună despre nuntă înainte ca lucrarea lui Dumnezeu să se fi împlinit în adunarea Lui, astfel încât cei care sunt botezați de Duhul într-un singur trup pot fi luați în cer de Hristos cu toții împreună. Între cele două veniri ale lui Hristos aceștia au aceeași poziție. Iar cei dinainte de venirea lui Hristos, care erau fii ai lui Dumnezeu, sigur că aveau viața în El și erau părtași ai naturii divine. Așa sunt acum creștinii și așa vor fi sfinții atunci când împărăția milenară va fi instaurată înaintea ochilor tuturor. Dar a fi una cu Hristos, membre ale trupului Său, este o relație valabilă acum, când El este în cer ca om glorificat, iar Duhul este trimis pe pământ pentru a-i boteza într-un singur trup pe pământ. S-a constituit un singur trup, care continuă să existe cât timp biserica rămâne pe pământ. Nunta Mielului (bineînțeles ca imagine a bucuriei unității și bucuriei depline) va avea loc atunci când biserica va fi completă și nu înainte de aceea, indiferent care este cuvântul inspirat de speranță până la acel moment.

În ceea ce privește dificultățile pe care le au unii, fie cu privire la aceea că Hristos ar fi fost părtaș firii noastre așa cum este acum, fie că noi suntem părtași cu El așa cum este El în cer, consider că ambele afirmații sunt adevărate, dar ele nu sunt același adevăr. Hristos a fost părtaș firii noastre omenești, dar nu exact în starea în care suntem noi. Am explicat deja aceasta deoarece este un aspect esențial atât pentru evanghelie cât și cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Cel care neagă aceasta neagă persoana lui Hristos și trece cu vederea importanța lucrării Duhului Sfânt. Aceasta este pata fatală a irvingismului: un rău mult mai mare decât nebunia vorbirii în limbi sau pretenția de a profeți sau îngâmfarea de a putea restaura biserica și slujbele în biserică sau chiar decât spiritul iudaizant. Aceasta anulează complet lucrarea Duhului Sfânt care este recunoscută în cele mai obișnuite crezuri ale catolicilor și protestanților. Toate acestea mărturisesc adevărul deoarece susțin că, în această privință, și catolicii și protestanții sunt sănătoși, iar irvingiții nu sunt, cu toate că, în alte privințe, ei spun multe alte lucruri care sunt destul de adevărate. Răposatul domn Irving a înțeles și a învățat adevăruri care au fost neglijate, dar, cu toate acestea, consider că este fundamental nesănătos faptul că ei consideră că Hristos avea o fire căzută și capabilă să păcătuiască deoarece era marcată de cădere, înlăturând astfel obiectul și rodul lucrării concepției miraculoase prin puterea Duhului Sfânt.

Deci, a fi părtași naturii divine este un lucru, iar darul Duhului Sfânt este altceva. Și noi le avem acum pe ambele. Primul îl avem acum în calitate de credincioși, și acest fapt a fost, în mare parte, valabil pentru toți credincioșii de la început. Dar, în afară de aceasta, există privilegiul special al unității cu Hristos prin Duhul Sfânt trimis din cer. Este clar că aceasta nu putea fi înainte ca Duhul Sfânt să-i fi botezat pe ucenicii lui Hristos într-un singur trup, după cum nici Duhul Sfânt nu putea fi dat pentru a produce această unitate înainte ca Isus, prin sângele Său, să fi înlăturat păcatele noastre și să fie glorificat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 1, Ioan 1, 7). Cei care trebuiau să fie mântuiți erau în tot felul de necurății și trebuia să fie spălați de păcatele lor pentru a fi îndreptățiți și așezați în acea poziție apropiată și în acea relație ca un „om nou“. Estera a fost chemată într-o poziție înaltă, dar, potrivit cu ceea ce se cuvine unui mare împărat, trebuie multe pregătiri pentru a împlini aceasta. Sigur că este prezentată o relație naturală, dar aceasta este un simbol al unei relații spirituale, iar ceea ce este natural poate fi folosit ca mijloc pentru a ilustra gândurile lui Dumnezeu. Nu se potrivește cu căile și cu sfințenia lui Dumnezeu ca o persoană să fie scoasă din situația ei și ridicată într-o poziție minunată de unitate cu Hristos înainte de a fi deplin împlinită răscumpărarea, înainte de a fi desființată complet starea noastră veche dinaintea lui Dumnezeu și înainte ca să fim aduși într-o stare nouă în Hristos. Așa este ordinea Scripturii.

Dar mai urmează alte lucruri. Deși avem deja Duhul Sfânt și firea ca nouă, gloria lui Hristos cere și ca noi să fim schimbați. Adică noi, creștinii, care avem firea omenească, dar aceasta în starea căzută, trebuie să fim schimbați la venirea din nou a lui Hristos. Hristos avea firea omenească însă nu în starea căzută. Numai la El era desăvârșită umanitatea, sfântă, fără nici un defect, fără pată și curată potrivit cu voia lui Dumnezeu. Nu numai că nu era o fire căzută, ci era una potrivită pentru a fi un templu al lui Dumnezeu fără a aduce sânge, ceea ce este cu mult mai mult decât s-ar putea spune despre inocența autentică a lui Adam. Când a ieșit din mâna lui Dumnezeu, Adam, bun cu era el, nu se poate spune că era sfânt. Era absența oricărui rău. Dumnezeu l-a făcut drept pe om, dar el a umblat după tot felul de invenții. La Adam era inocență fără nici o pată. Dar sfințenia și dreptatea sunt mai mult decât făptura creată bună și inocentă. Sfințenia presupune puterea intrinsecă de a respinge răul și de a te separa pentru Dumnezeu, iar dreptatea înseamnă consecvența în relația în care ai fost așezat. Nici una din aceste calități nu le-a avut Adam, dar ambele le are Isus chiar în firea Lui omenească. „Sfântul care se va naște din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu“. El era Sfântul lui Dumnezeu, „Isus Hristos cel drept“. El era într-adevăr singurul despre care se poate spune că a fost sfânt în firea Lui omenească, din vreme ce este clar că la umanitatea Lui se referă expresia „Sfântul care se va naște“. Firea divină nu s-a născut din fecioară și nu era necesar ca aceea să fie numită sfântă. Este extrem de important să cunoaștem caracterul umanității Sale, iar Scriptura este cât se poate de explicită în această privință. Firea Lui omenească a fost sfântă de la început, cu toate că el s-a născut dintr-o rasă căzută.

Toate celelalte adevăruri sunt în acord cu acesta. Dacă firea omenească a lui Hristos ar fi fost marcată de cădere, atunci cum ar fi putut El să fie jertfa preasfântă pentru păcătoși? Nu există nimic altceva în afară de jertfa de mulțumire și de cea pentru păcat față de care să se arate atâta scrupulozitate. Acestea două sunt imagini simbolice remarcabile ale lui Hristos, deși opuse, una simbolizând viața Lui, cealaltă moartea Lui.

Dar în final vom avea mult mai mult în putere și glorie. Când va veni Hristos, firea noastră omenească va fi părtașe victoriei Omului al doilea, a ultimului Adam, după cum acum este părtașe slăbiciunii și ruinei omului dintâi. Atunci va fi cu adevărat timpul când firea omenească va fi înălțată în rang, adică va fi scoasă din toate consecințele căderii omului dintâi și așezată în toată puterea și incoruptibilitatea gloriei Omului al doilea, așa cum este El acum în prezența lui Dumnezeu. Niciodată nu vom fi făcuți Dumnezeu: aceasta nu se poate și nu trebuie. Este imposibil ca o creatură să treacă dincolo de limitele care o fac să se deosebească de Creatorul ei. Și nu numai atât, ci făptura reînnoită va urî un asemenea gând. Indiferent care va fi binecuvântarea și gloria bisericii, ea nu își va uita niciodată îndatoririle ei în calitate de creatură a lui Dumnezeu și respectul care se cuvine să îl aibă față de El. De aceea, cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu nu va dori niciodată ca El să fie mai puțin Dumnezeu decât este și nu și-ar putea permite să aibă gândul nebun care este atât de apreciat de budism și de alte filozofii care sunt acum la modă ca și în trecut, atât în vest cât și în est, visând în final absorția în divinitate. Este un gând complet fals și lipsit de respect. Cuvântul lui Dumnezeu exclude complet orice gând care s-ar apropia de aceasta. În cer, smerenia celor pe care harul suveran al lui Dumnezeu i-a făcut părtași firii divine va fi mai mare decât acum, când suntem pe pământ. Firea omenească sub păcat este egoistă și mândră. Umanitatea căzută în păcat urmărește interesele ei și gloria ei, dar firea cea nouă, a cărei perfecțiune se arată în Hristos (adică viața care i-a fost dată credinciosului, ceea ce primim în Hristos chiar acum, și căreia în final credinciosul i se va conforma în totul) va împlini perfect și fără nici o piedică ceea ce suntem acum în Hristos Isus, Domnul nostru.

Revenind din digresiunea noastră lungă, v-aș atrage atenția asupra faptului că Iona îi reprezintă în mod fidel pe evrei prin modul în care nu dorește ca Dumnezeu să arate îndurare față de națiuni. Această îngustime nepotrivită și acest eșec în a da o mărturie bună despre Dumnezeul cel adevărat este departe de a fi un canal care prin care să fie transmise binecuvântări către națiuni și aduce un blestem asupra lor. Așa este acum cu evreii și aceasta se va verifica și la sfârșitul veacului. Liderii actualului curent raționalist și-au extras de la evrei o bună parte din obiecțiunile lor. Nenorocitul Spinoza din Amsterdam, teologul panteist din secolul al șaptesprezecelea, este de fapt patriarhul multor filozofii care domină lumea de atunci până în prezent. Și va fi și mai rău. Sigur că acestea nu au început cu el și a pornit de la necredincioșii păgâni, dar a căpătat și mai multă îndrăzneală în urma apostaziei iudeilor și creștinilor. Nu am nici un dubiu că dinții de dragon pe care ei îi seamănă acum din belșug în creștinătate vor produce o recoltă bogată de oameni dedați nelegiuirii.

Aici este totuși ceva complet diferit: vedem un om evlavios cu toate că are multe defecte. Cu toate acestea, infidelitatea lui face ca Yahve să aducă o furtună asupra corăbiei și eroarea lui i-a adus într-un mare pericol pe marinarii care nu știau nimic și nici nu se gândeau la problema pe care o avea Dumnezeu cu slujitorul Său, nici la motivul profund care a dus la o asemenea controversă. Dar Iona cunoștea în ce consta problema, chiar dacă nu a avut curajul de a o privi în față, așa cum niciodată nu privesc realitatea în față cei care au o conștiință rea. Și aceasta a arătat el față de stăpânul corăbiei când acesta l-a trezit din somn cu strigătul: „Ce faci tu, adormitule? Ridică-te, cheamă pe Dumnezeul tău; poate că Dumnezeu Îşi va aminti de noi şi nu vom pieri!“ Nici chiar atunci el nu dezvăluie secretul. „Şi au zis unul către altul: «Veniţi şi să aruncăm sorţi, ca să ştim din cauza cui a venit asupra noastră nenorocirea aceasta!»“ Când oamenilor le este rușine dar voința lor este încă activă și nejudecată este nevoie de măsuri disciplinare serioase pentru a-i aduce din nou pe calea dreaptă. Astfel, Ioan a tăcut cât timp a putut deși știa bine cine era vinovatul. „Şi au aruncat sorţi şi sorţul a căzut pe Iona. Atunci ei i-au zis: «Spune-ne, te rugăm, din cauza cui a venit asupra noastră nenorocirea aceasta? Care-ţi este meseria? Şi de unde vii? Care este ţara ta? Şi din ce popor eşti?» Şi el le-a zis: «Eu sunt evreu şi mă tem de Yahve Dumnezeul cerurilor care a făcut marea şi uscatul». Atunci oamenii s-au înfricoşat foarte tare şi i-au zis: «Ce ai făcut?» Pentru că oamenii aceia ştiau că fugea departe de faţa lui Yahve, pentru că el le spusese. Şi i-au zis: «Ce să-ţi facem, ca să se liniştească marea faţă de noi?» Pentru că marea se înfuria tot mai mult“.

Profetul i-a îndrumat așa cum se cuvine să o facă un suflet sincer, cum și era el în fond: tot ce am spus deschis și clar, după cum ne îndeamnă cuvântul lui Dumnezeu, este în acord cu aceasta. În pofida defectelor și a îngustimii lui și a importanței oficiale pe care îi plăcea să o aibă, el nu se temea să se încredințeze în mâinile lui Dumnezeu deoarece le-a spus: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare“. Nu este oare un amestec trist ceea ce se poate vedea chiar într-un credincios adevărat? Este clar că el nu are nici cel mai mic dubiu cu privire la relația lui cu Dumnezeu și nu se-ndoiește nici un pic că, cumva, totul va fi bine cu Iona. Dar el deseori a fost în pericol de a se arăta nerăbdător, încăpățânat și îngâmfat. Iona Îl cunoștea suficient de bine pe Dumnezeu pentru ca să știe că El avea să se arate mai bun decât mesajul și avertismentele pe care el le avea de transmis celor dintre națiuni. Nu avea nici o problemă ca Dumnezeu să se arate cât se poate de bun față de evrei dar nu putea suferi ca amenințările lui să se arate a fi deșarte datorită îndurării divine față de cei dintre națiuni care se vor pocăi.

Iona le-a spus să-l arunce în mare pentru că așa „marea se va linişti faţă de voi; pentru că ştiu că din cauza mea a venit asupra voastră furtuna aceasta mare“. Dar marinarii nu aveau inima să facă aceasta, așa că „vâsleau din greu ca să ajungă la uscat şi nu puteau, pentru că marea se înfuria tot mai mult împotriva lor“. Și au strigat și ei către Yahve. După cum putem vedea, a avut loc o schimbare remarcabilă deoarece până atunci ei recunoșteau existența lui Dumnezeu numai într-un mod natural deoarece fiecare striga către dumnezeul lui. Aceasta era destul de incoerent, dar ei nu vedeau jalnica nepotrivire a faptului că ei se închinau la dumnezei falși cu toate că recunoșteau existența Dumnezeului cel adevărat. Exact așa era situația lor, dar acum au ajuns să strige către Dumnezeul cel adevărat. Ei auziseră că numele lui era Yahve și au fost izbiți de realitatea guvernării Lui în cazul lui Iona. „Şi au strigat către Yahve şi au zis: O, Yahve, Te rugăm, să nu pierim din cauza vieţii omului acestuia şi nu pune asupra noastră sânge nevinovat! pentru că Tu, Yahve, ai făcut cum ai vrut“.

Se poate face o remarcă în legătură cu nebunia extremă pe care o manifestă raționalismul judecând aceste nume ale lui Dumnezeu. În zilele noastre, cei mai mulți oameni citiți știu că liber-cugetătorii au încercat să încropească o teorie cum că fiecare din primele cărți ale Bibliei trebuie că a fost scrisă de diferiți autori în epoci diferite deoarece, printre alte fenomene, în două sau mai multe cazuri apar cuvinte înrudite: într-un loc este folosit mai des cuvântul Dumnezeu – „Elohim“, iar în altul numele „Yahve“. Ipoteza lor este că diferența dintre acești termeni, la care ei mai adaugă și alte diferențe de limbaj, s-ar putea datora numai unor autori diferiți. O nebunie superficială și transparentă, ca și cum scriitorii nu și-ar putea schimba stilul în funcție de subiectul tratat și scopul urmărit! Cu cât mai mult Dumnezeu dă exprimări potrivit cu plinătatea și profunzimea Lui! Teoria nu are nici cel mai mic temei. Și profeția lui Iona ne prezintă o dovadă în acest sens. În acest caz nu se pune problema existenței unor scrieri anterioare. În comparație cu cărțile lui Moise, Iona este mult mai târzie. Ei s-au străduit să încropească un caz că, în epoca lui Moise, mai multe scrieri antice au fost cumva compilate și manipulate pentru a scoate în final cărțile lui Moise în forma în care le avem: cam în genul în care Yahve a lovit poporul din cauză că își făcuseră vițelul pe care Aaron li-l făcuse când a „aruncat aurul în foc și a ieșit vițelul acesta“.

Indiferent cum ar fi aceasta, profeția lui Iona respinge nebunia cu pretenții de înțelepciune. Vă rog să suportați faptul că nu pot folosi decât cuvinte dure și clare pentru a vorbi despre ceea ce este atât de lipsit de respect și de revoltător. Nu se cuvine să condamnăm pe cineva pentru ignoranță [N. a.) Ultimele cuvinte ale faimosului Laplace au fost: „Ce que nous connaissons este peu de chose; ce que nous ignorons est immense“ (ceea ce cunoaștem este puțin, iar ceea ce nu cunoaștem este imens). Vai! a murit fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, fără a avea viața eternă în Hristos. Dar el este un martor bun cu privire la cât de nesatisfăcătoare este cunoștința unuia care a cunoscut atât de mult în comparație cu majoritatea oamenilor, deși nu cunoștea nimic în legătură cu ceea ce are cea mai mare nevoie omul să cunoască.] și cu atât mai puțin se cuvine să acuzăm pe cineva pentru că nu este mai înțelept decât a găsit Dumnezeu cu cale să-i dea să fie. Avem datoria de a folosi cât mai bune puținul pe care ni l-a dat Dumnezeu, dar pe omul care, indiferent cât de dotat intelectual ar fi și cât de mari realizări ar avea, își permite să judece cuvântul scump al lui Dumnezeu spre a submina și a anula, pe cât poate el prin influența lui, autoritatea divină absolută a tot ce a scris Dumnezeu, nu pot decât să îl condamn din tot sufletul și cred că aceasta este cea mai autentică manifestare de iubire chiar față de cei care greșesc. Nu se poate să exagerăm urâciunea păcatului. Fie ca Domnul să ierte pe oricine s-a făcut vinovat de acest păcat, dar nu se cuvine ca noi să iertăm faptul în sine. Poate concepe cineva că Dumnezeu ar dori ca un credincios al Său să ierte păcatul vorbirii împotriva cuvântului Său? Harul îi poate ierta pe cei mai răi păcătoși, dar niciodată nu trebuie să ne permitem să gândim că păcatul nu ar fi extrem de urât de Dumnezeu. A fi cât se poate de sensibil când este vorba despre păcat nu este în nici un caz ceva incompatibil cu a avea cea mai mare milă față de cel care este maăgit și vinovat și merge spre pierzare. Dimpotrivă, este datoria creștinului să urască ceea ce este rău în aceeași măsură ca și să iubească ceea ce este bun. Și aceasta este atât de adevărat încât omul care nu urăște răul nu se poate considera că are iubire adevărată în inima lui pentru ceea ce este bun deoarece întotdeauna, cineva iubește adevărul și binele cu aceeași măsură de forță morală cu care urăște falsitatea și răul. Cât despre atitudinea șovăielnică ce se pretinde a fi dragoste, dar este de fapt indiferență față de bine și rău, aceasta fie că are la origine căutarea propriilor interese fie comoditatea, deci nici o calitate pe care se cuvine să o aibă omul, deoarece în aceasta nu există nici un gând cu privire la îndatoririle față de Dumnezeu. Fie ca toți copiii lui Dumnezeu să se păzească de o asemenea insensibilitate, deoarece în zilele noastre atmosfera este poluată de aceasta. Puteți fi siguri că într-o asemenea laxitate nu existăm nici un pic de har, ci aceasta este câte se poate de departe de Cel care este testul nostru infailibil.

În necaz, Iona se întoarce spre Dumnezeul cel adevărat. Nici chiar marinarii păgâni nu se mai gândeau la dumnezeii lor falși deoarece simțeau în mod evident că erau în mâna lui Yahve. Prin urmare, au strigat către El și ni se spune că „Şi l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi furia mării a încetat“. Ce scenă! Cât de pătrunși de solemnitatea acelui moment trebuie să fi fost acei sărmani oameni dintre națiuni! Ni se spune că de atunci înainte s-au temut de Yahve. Mai înainte strigaseră către El, dar acum au ajuns să se teamă de El. Dacă au strigat către El când au fost ăn pericol, s-au temut de El mai mult după ce pericolul a trecut. Aceasta este drept și așa este realitatea. Chiar dacă este un fenomen des întâlnit, este o grozavă mascaradă când un om mărturisește a avea păcatele iertate prin harul Domnului, dar nu se teme de El. Grozav de periculos este când bunătatea lui Dumnezeu ne face să-L respectăm mai puțin și să ne pese mai puțin de voia Lui. „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să avem încredere deplină în dragostea Lui. Astfel, marinarii au adus o jertfă lui Yahve și au făcut și jurăminte. „Şi Domnul pregătise un peşte mare care să-l înghită pe Iona; şi Iona a fost în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi“.