Ioel 1

„Cuvântul lui Yahve care a fost către Ioel, fiul lui Petuel“. Ca și Osea, Ioel este unul dintre primii profeți (fiind chiar anterior lui Iona), dar se deosebește esențial prin aceea că, în timp ce Osea privește întregul popor, acesta a fost condus de Dumnezeu să se limiteze la acea parte care, sub aspect exterior, rămăsese alipită de casa lui David și de rânduielile legii. Aceasta face ca sfera profeției să fie mult mai restrânsă, dar acest fapt face și ca obiectul ei să fie mult mai bine definit, în ajutor venind și un stil vioi caracteristic. Contrastul este într-adevăr izbitor față de cei acești doi profeți anteriori, Ioel fiind remarcabil prin limbajul constant, tratarea completă și tranzițiile ușoare, pe când Osea se remarcă printr-un fel de neglijență, concizie și viraje bruște, care sunt foarte expresive, care însă sunt cam greu e înțeles pentru mintea unuia dintre națiuni.

Principalul subiect al profetului nostru este ziua lui Yahve și tot ce cuprinde ea, însă cu aplicație în special la evrei și mai ales la Ierusalim. În același timp, Ioel are obiceiul pe care am putea spune că-l au toți profeții: acela de a lua un fapt prezent sau din viitorul apropiat ca un fel de fundație pentru ceea ce este în viitor. Astfel, profeția are un sens imediat sau practic în viitorul apropiat, dar Duhul Sfânt nu se limitează numai la acest sens legat de ceea ce are loc în prezent sau este numai trecător. Nici o profeție din scriptură nu se interpretează singură pentru că nu a fost gândită spre a fi luată așa. A limita profeția numai la trecut ar fi o greșeală; a înlătura viitorul ei ar însemna a distruge ceea ce este cel mai important de la Dumnezeu în ea. Astfel, dacă a nega trecutul profeției este o eroare, una și mai mare este a-i nega viitorul. Negarea trecutului ar duce la pierderea a ceva din interesul și folosul ei atunci, iar negarea viitorului blochează mărturia ei permanentă spre gloria lui Dumnezeu. Sub ambele aspecte se arată înțelepciunea divină. El a oferit ceea ce era un avertisment sau o încurajare pentru poporul Său când profetul are în vedere împrejurările în care se afla, dar indica spre ceva care încă nu a sosit, dar va fi în viitor, când rezultatele vor fi depline și se vor manifesta clar. Dar acele rezultate nu se vor putea vedea până nu va fi instaurată împărăția lui Dumnezeu cu putere și glorie. Este imposibil ca Duhul lui Dumnezeu să se mulțumească cu orice a fost sau este în prezent între oameni. Tot ce a realizat omul, tot ce există, chiar dacă există o mărturie despre căile felurite ale lui Dumnezeu față de om, dă, vai! o mărturie mai puternică și mai clară doar despre faptul că omul nu poate folosi cum se cuvine ceea ce i-a încredințat Dumnezeu. Vom vedea că aceste principii generale sunt dezvoltate nu numai în Ioel, ci în toți profeții, pentru că ei sunt invariabili în această privință.

Cei care au citit Ioel nu numai că au avut dificultăți, ci au fost chiar și înțelegeri greșite, dar acestea au fost mai curând deoarece ei nu au perceput care este subiectul profeției decât din cauza că profetul nu ar avea un limbaj direct și clar. Unii au privit aceste invazii de lăcuste ca fiind numai simbolice, alții au negat că ar mai exista o altă semnificație dincolo de roiuri de insecte care s-au succedat și au devorat recoltele Palestinei. Dar Dumnezeu, fiind mare, poate nota cele mărunte, dar este evident că nu se va limita la acestea. De aceea este greșit să presupunem că Dumnezeu ar fi cumva înjosit dacă ar nota devastările aduse de diferitele lăcuste. El are cel mai profund interes față de poporul Său spre bucuria și binecuvântarea lor. El este preocupat de orice apasă asupra lor și găsește potrivit să folosească necazurile spre binele lor. Prin urmare, Duhul lui Dumnezeu nu consideră a fi ceva nevrednic să prezinte poporului lui Dumnezeu ceea ce urmărea Dumnezeu prin intermediul acelor devastări. Acestea ne sunt prezentate în capitolul 1, dar legătura cu ceea ce urmează arată că acestea erau doar niște evenimente menite să fie ca niște mustrări. Se poate aprecia ca fiind îndoielnic faptul că lăcustele ar reprezenta vrăjmașii care se vor abate cu siguranță asupra poporului la timpul potrivit, dacă ei nu se pocăiesc. Pentru un gânditor profund ele ar putea să sugereze aceasta. Dar sunt evenimente trecute, iar ceea ce urma să vină curând avea să fie mai rău.

În Ioel 2 nu mai este vorba despre lăcuste (cu excepția, bineînțeles, a binecuvântării din v. 25, care anulează lucrurile rele), iar profetul trece la ceea ce reprezentau lăcustele. Astfel, primul capitol ne prezintă fapte care s-au petrecut în mod real, nimic altceva decât diferitele creaturi care au devastat vegetația țării. Nu ar părea că ele în sine ar avea o semnificație specifică. Ne sunt prezentate devastările succesive produse de insecte. De la versetul 15 Dumnezeu folosește acestea ca o introducere pentru a avertiza pe poporul Său cu privire la o povară și mai mare, ale cărei detalii sunt prezentate în capitolul al doilea împreună cu promisiunea unei puteri spirituale în termeni pe care Noul Testament a putut-o aplica la privilegiul mare și la puterea care era un semnal pentru rămășița credincioasă a evreilor chemați de Domnul la Ierusalim la Cincizecime, dar care își așteaptă împlinirea deplină la sfârșitul veacului, când toate aspectele predicției se vor împlini.

Ioel 3 privește în ansamblu judecata și binecuvântarea, trăsăturile caracteristice ale zilei lui Yahve. Și aici poate părea că este o profeție compusă din preziceri incerte în termeni exagerați, dar asemenea gânduri le pot avea oamenii care nu înțeleg domeniul profeției. Nu s-ar cuveni mai curând ca asemenea oameni să se abțină să exprime o părere până când vor înțelege? După părerea mea, nimic nu poate fi mai lipsit de respect sau mai lipsit de modestie decât emiterea unor asemenea declarații despre cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, omenește vorbind, sunt unii care pot aprecia minunile cerești, dar nu au sensibilitatea pentru a percepe minunea unei margarete; dar pentru oricine apreciază lucrurile așa cum se cuvine, lucrarea mâinii lui Dumnezeu se vede la fel de clar într-o margaretă ca și în sistemul solar. Diferența constă doar în locul pe care-l are fiecare făptură a lui Dumnezeu în planul Lui imens. Înțelepciunea și puterea Lui se arată în aceeași măsură micile de talii ca și în cele mari și sublime. Astfel, nu există nici o îndoială că, dacă telescopul îi descoperă omului multe minuni, microscopul nu este mai puțin impresionant. Ambele sunt instrumente importante în mâna omului și ambele au scopul, sigur că prin providența lui Dumnezeu, de a-i arăta omului lumea naturală ca mărturie a puterii divine atât în ceea ce este în cer cât și în cele de pe pământ. Dar toate lucrurile pe care le descoperim nu trebuie să fie spre tămâierea omului (fără a nega vrednicia celui care este capul și stăpânitorul firesc al creației), ci spre a aprecia minunile lui Dumnezeu în ceea ce a creat El. Un principiu asemănător se aplică și la cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, în El Dumnezeu se descoperă în ceea ce este mare în aceeași măsură ca și în micile detalii ale căilor Sale, care nouă pot să ne scape. În toate Dumnezeu se arată perfect, atât în ceea ce a creat, cât și, mai presus de orice altceva, în ceea ce a scris, iar în ceea ce a scris se descoperă mai mult decât în ceea ce a creat deoarece gândurile și căile Lui merg dincolo de lucrările Lui exterioare. Deoarece cuvântul lui Dumnezeu este cea mai înaltă expresie a înțelepciunii Sale – înțelepciunea Sa lăuntrică. Și tot ce este legat de materie trebuie să acorde prioritate la ceea ce are legătură cu mintea și afecțiunile, care este superior față de orice manifestare a divinității în natură. Profeția este o parte importantă a expresiei gândurilor Sale, cu toate că este departe de a fi cea mai înaltă. Dar nu cred că am avea motive destul de întemeiate pentru a presupune că ar fi vreo legătură între ravagiile pe care le-au făcut insectele și judecățile providențiale anterioare zilei Domnului, pe care unii le consideră a fi în prima parte a celei de-a șaptezecea săptămâni, după ce biserica a fost luată în cer. Ideea că ambele capitole trebuie înțelese în același fel, fie ca aluzii la lăcuste sau la o armată care invadează Iuda, este neîntemeiată și pripită, care nu poate avea altă sursă decât voința omului, care se adaugă la o minte îngustă. Sigur că ambele sunt strâns legate, dar este foarte frumos faptul că este luat dezastrul din trecut ca o ocazie pentru a-i avertiza pe evrei cu privire la o calamitate și mai mare și pentru a lega aceasta de ziua lui Yahve din viitor.

Nici nu cred că avem motive întemeiate să privim cele patru roiuri ca fiind o reprezentare alegorică a invaziilor lui Tilgat-Pileser, Salmanaser, Sanherib și Nebucadnețar, pe de-o parte, sau ale puterilor asiro-babiloneene, medo-persane, macedonene sau siro-macedonene, și apoi romane, sau a acestora din urmă modificate. Acestea sunt speculații care au fost populare la unii dintre scriitorii creștini timpurii și la unii evrei din zilele lor. Dar, cu cât afirmăm mai puternic valoarea cuvântului profetic, cu atât mai mult trebuie să ne opunem oricărei scheme de interpretare care pare a fi marcată de fantezie. Am face bine să ne temem de speculații în lucrurile lui Dumnezeu, care sunt lucrări pripite ale unor oameni care nu se supun revelației Sale în scriptură și caută să ghicească spre a ajunge în grabă la concluzii. Dacă nu suntem siguri, atunci ese înțelept să așteptăm de la Acela care nu dezamăgește. Ar fi de dorit să cântărim dacă în scriptură găsim argumente pe care să ne putem baza asemenea vederi. Până în prezent nimeni nu a prezentat asemenea argumente, cu excepția analogiei celor patru cu cele patru fiare sau cu cei patru tâmplari despre care citim în viziunile lui Daniel și Zaharia. Se pot oare găsi dovezi mai discutabile? Profetul trage învățăminte din evenimentele care tocmai au avut loc și care s-au petrecut sub ochii lui, după care trece la a spune despre evenimentele incomparabil mai grave în har și judecată, dintre care cea mai mare parte își așteaptă încă împlinirea. Nu trebuie să confundăm nici o parte din Ioel 1 cu plaga lăcustelor din Apocalipsa 9, după a cincea trâmbiță. Ravagiile care au avut loc în țara sfântă au oferit o ocazie pentru descrierea figurată a unui vrăjmaș puternic în capitolul al doilea, lăcustele în sine fiind doar o judecată trecătoare adusă de Dumnezeu, cu siguranță, una care nu trebuie nesocotită, dar mult diferită de ceea ce este descris ulterior. Poate că există o legătura dintre Ioel 2 (nu 1!) și Apocalipsa 9, dar cea din urmă prezintă simboluri mult mai complexe, care indică un rău și mai profund. Ambele se referă la oameni simbolizați prin lăcuste, dar în folosirea lăcustelor în capitolul 1 nu văd nimic altceva decât interesul lui Dumnezeu față de poporul Lui. Dacă El a dat o lovitură, a dorit ca ei să se smerească și să întrebe și să învețe de la El prin intermediul profetului pentru ce a fost aceea. El pedepsea poporul pe care-l iubea pentru ca ei să ajungă să fie părtași sfințeniei Sale și să scape de loviturile și mai grele, de care, în caz contrar, urmau să aibă parte.

„Ascultaţi aceasta, bătrânilor! Şi plecaţi urechea, voi toţi locuitorii ţării! A fost aceasta în zilele voastre sau chiar în zilele părinţilor voştri?“ Să meargă înapoi în timp cât de mult puteau bătrânii și să cerceteze, și nimic de acest fel nu a fost în zilele lor, nici ale părinților lor. Ceea ce s-a întâmplat atunci urma să fie povestit de descendenții lor din generație în generație. Dar aceasta era o calamitate care putea cu ușurință să fie atribuită unor cauze secundare, ceea ce era spre pierderea lor din cauză că Îl eliminau pe Dumnezeu din acele evenimente. Dacă ar fi vrut să-L asculte pe El, atunci ceea ce se întâmplase în țară i-ar fi condus la pocăință, iar profetul îi avertizează cu privire la rele și mai mari în cazul când disprețuiau avertismentul.

Este familiar celor mai mulți dintre noi faptul că profeție presupune o stare de ruină. Ea vine atunci când există o asemenea infidelitate a poporului lui Dumnezeu care indică apropiata ruină sau falimentul actual. Atunci profeția este intervenția specială și excepțională a lui Dumnezeu, nu atât din cauză că oamenii nu și-au făcut datoria, ca atunci când s-au făcut vinovați de păcatul fatal că și-au părăsit poziția lor. Prin urmare ea are un dublu caracter: pe de-o parte ea convinge de starea de faliment, iar pe de altă parte mărturisește despre o stare mai bună care va veni prin harul lui Dumnezeu și va înlocui ceea ce este în ruină. Aceasta este profeția autentică. Și acest principiu se aplică și în grădina Edenului. Profeția introduce o binecuvântare prin intermediul judecății divine care va veni, prezentând astfel aspecte solemne pentru conștiință. Dumnezeu nu prezintă împlinirea speranței de mai bine înainte ca relele existente să fie percepute în realitatea lor morală și judecate. Dacă El ar face altfel pentru a înlocui o stare cu alta, aceasta ar discredita ceea ce a dat El mai înainte. De aceea judecata trebuie să fie nu numai în cuvânt, ci și în fapt și în adevăr. Și, în Vechiul Testament, această judecată este întâi temporală – lovituri vizibile care se abar asupra răului din această lume, în special asupra poporului Său vinovat. Astfel, când lucrurile lucrează un rău și mai mare, o judecată parțială în prezent cine cu o mustrare și mai severă, până la finalul când Dumnezeu va aduce asupra lumii judecata completă și necruțătoare.

Dar trebuie să ne amintim că în aceste profeții scrise înainte de venirea Domnului nostru nu citim despre judecata de la tronul cel mare și alb. Nu este niciodată acea judecată a sufletului și trupului înviat. Nu cunosc nici o profeție a Vechiului Testament care să prezinte judecata eternă a omului înviat, care este în final trimis în iazul de foc ca a doua moarte. Aceasta este o caracteristică a creștinismului, după cum judecata lumii sau a oamenilor în viață (adică a națiunilor, semințiilor și limbilor) este subiectul profeției Vechiului Testament. Apocalipsa lui Ioan, care este deosebită atât ca teme abordate cât și ca stil, se ocupă atât de subiecte din Vechiul Testament cât și din Noul Testament și folosește o frazeologie ebreo-greacă adecvată pentru a ne prezenta deplin ambele judecăți.

În această privință observăm că învățătura tradițională este foarte defectuoasă și induce în eroare sub două aspecte deoarece oamenii caută să introducă simple judecăți providențiale în Noul Testament, și, tot așa, ar vrea să altoiască judecata eternă în prezicerile din Vechiul Testament. Ca urmare, ambele testamente sunt forțate și rezultatul este confuzie, pentru că Biblia poate fi înțeleasă corect dacă nu confundăm lucruri diferite, ci acceptăm că revelația divină are, în fiecare parte a ei, acea funcție pentru care Dumnezeu i-a inspirat pe cei pe care i-a ridicat pentru a transmite gândurile Lui. Vechiul și Noul Testament se armonizează perfect și nu există nici un rând sau un cuvânt dintr-unul care să-l contrazică pe celălalt, dar ele sunt foarte departe de a fi același lucru. Dumnezeu se îngrijește în mod special să arate diferența și prin aceea că fiecare a fost scris în altă limbă: unul este în ebraică, având ca sferă familia lui Avraam după carne, iar celălalt în greacă, fiind folosit când Dumnezeu trimitea națiunilor evanghelia. Astfel, grecul era un reprezentant al celor dintre națiuni, după cum evreul își avea corespondentul în Israel. Cu toate acestea, în ambele Dumnezeu Își descoperă gândurile. Numai că trăsătura caracteristică a Vechiului Testament este guvernarea Lui, pe când cea a Noului Testament este harul Lui. Guvernarea și harul sunt concepte complet diferite deoarece guvernarea are a face întotdeauna cu omul, pe când harul este revelația a ceea ce este Dumnezeu și a ceea ce face El. Prin urmare, guvernarea presupune întotdeauna judecată, iar harul este manifestarea deplină a îndurării și bunătății, și ambele se întrunesc în Hristos. Fiind Împăratul, el este capul guvernului, iar fiind Fiul lui Dumnezeu, plinătatea harului și adevărului, este singurul canal de transmisie pentru toate binecuvântările Noului Testament. Gloria Lui, odată împlinită lucrarea de răscumpărare, stă la baza tuturor privilegiilor pe care le avem.

Dar aici, în profeția noastră, este evident că era ceva mult mai bine definit și mai net deosebit de ceea ce fusese în trecut. În zilele de mai înainte Dumnezeu s-a folosit de madianiți, de filisteni și de alți inamici pentru a-l pedepsi pe Israel când se făcea vinovat mai ales de idolatrie. Aici însă El arată că mâna Lui era întinsă spre a da o lovitură extrem de umilitoare. În loc de binecuvântări asupra coșului și hambarului datorită fidelității față de guvernarea Lui, ei fuseseră extrem de infideli, astfel încât Yahve s-a folosit chiar de lumea insectelor pentru a pedepsi pe poporul Său. „Ce a lăsat lăcusta rozătoare a mâncat lăcusta cea mare; şi ce a lăsat lăcusta cea mare a mâncat lăcusta târâtoare; şi ce a lăsat lăcusta târâtoare a mâncat omida“. Și consider că semnificația este literală, că aceasta este exact ce li s-a întâmplat atunci.

„Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi; şi urlaţi, toţi băutorii de vin, din cauza mustului, pentru că vi s-a luat de la gură! Pentru că o naţiune s-a ridicat asupra ţării Mele, puternică şi fără număr. Dinţii ei sunt dinţi de leu şi are măsele de leoaică“. Nu am nici un dubiu că este o referire la devastarea adusă de lăcuste, iar Proverbe 30.25, 27 am putea spune că ne pregătesc pentru aceasta. Dacă furnicile pot fi descrise ca „un popor“, sigur că lăcustele sunt „o națiune“. Și nu numai atât, ci frazeologia deschide calea spre ceva mai mult decât atât, despre care vom afla mai multe în Ioel 2, pregătitoare pentru acestea fiind versetele 15-20. Adică Ioel folosește judecata din prezent ca fapt împlinit, dar prezentarea este într-un limbaj care face tranziția spre prezicerea despre o națiune care îi va trata pe evrei cum nu s-a mai văzut. Nu există nici o îndoială că acea națiune este cea a asirianului. Primul capitol începe cu devastările repetate și groaznice ale lăcustelor, care au avut loc în zilele profetului, dar privesc în viitor spre necazul dintr-o zi mai groaznică. Cel de-al doilea capitol nu spune nimic direct despre ravagiile făcute de insecte ci amestecă imagini din ceea ce au făcut insectele cu venirea asirianului, care va avea loc cu siguranță. Acesta pare a fi adevăratul sens al primei părți a cărții.

De aceea tot în limbaj simbolic ni se prezintă cum s-au desfășurat lucrurile: via a fost pustiită, smochinul a fost curățat de coajă și ramurile lui au fost aruncate și au ajuns albe. În consecință, profetul le cere să se jelească. Nu numai că țara și oamenii ei au suferit distrugerea resurselor lor naturale ca pedeapsă de la Dumnezeu, ci totul a fost afectat. Darurile lor religioase – „darul de mâncare și darul de băutură“, unul semn al consacrării, iar celălalt semn al bucuriei – au fost și ele afectate de ceea ce a lovit țara. Ambele au încetat în casa lui Yahve. „Gemi ca o fecioară încinsă cu sac după soţul tinereţii ei! Au încetat darul de mâncare şi darul de băutură din casa Domnului; preoţii, slujitorii Domnului, se jelesc. Câmpia este pustiită, pământul jeleşte, pentru că grâul este pustiit, mustul a secat, untdelemnul lâncezeşte“. Dispărea orice semn de rodire și, de aceea, orice lucrător al pământului este chemat să se rușineze și viticultorii să urle din cauza grâului și orzului – ceea ce era de bază sau strictul necesar pentru a trăi (v. 11). Sigur că nici pomii fructiferi nu au scăpat. „Via s-a uscat şi smochinul lâncezeşte, rodiul, palmierul de asemenea, şi mărul; toţi copacii câmpului s-au uscat, pentru că a încetat bucuria din mijlocul fiilor oamenilor“.

Sigur că, pentru un creștin, toate aceste lucruri par a nu ține de domeniul lui, și aceasta din motivul evident că binecuvântările noastre nu țin de natură. Trebuie să ne amintim că evreu se bucura de binecuvântări naturale de la Dumnezeu, în timp ce binecuvântările creștinului sunt supranaturale. Se poate ca el să aibă, pe lângă privilegiile în Hristos, și îndurări exterioare, dar acestea nu sunt nicicând esența moștenirii lui. Dumnezeu poate da sau opri aceste lucruri fără ca aceasta să fie cumva un semna al aprobării Lui deoarece acum binecuvântările propriu-zise sunt de natură spirituală. Nu așa stăteau lucrurile cu Israel. De aceea aceste cercetări erau cu siguranță potrivite și aveau o forță cum nu ar mai avea acum pentru creștin. De aceea creștinul este înclinat să anuleze prin explicații asemenea profeții ori de câte ori ar fi să le aplice la el însuși, ceea ce și face. Mențineți împlinirea lor în domeniul Israelului și al Palestinei și atunci nu mai este nevoie deloc să forțați scriptura. Aceste profeții pot fi luate exact așa cum sunt. Aceasta nu înseamnă să ne limităm la o interpretare strict literală. Puteți fi siguri că simpla aliterație este la fel de greșită ca și alegoriile neîntemeiate. Este un principiu incorect de interpretare. Litera, dacă este numai literă, ucide. Important nu este să separăm litera de duh, ci să le ținem împreună. Trebuie să reținem sensul exact al fiecărui cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne limităm doar la ce este la suprafață, ci trebuie să ne amintim că, deși este cuvânt transmis printr-un om, este cuvântul lui Dumnezeu. A venit în parte prin Moise, dar este totuși cuvântul lui Dumnezeu. Au fost folosiți profeți, dar este cuvântul Lui, indiferent prin cine a fost transmis.

De aceea, a spune că trebuie să interpretăm scriptura ca orice altă carte este o eroare, o falsitate. Este perfect adevărat că Dumnezeu a găsit de cuviință să ne descopere gândurile Lui în limbajul omului, dar această descoperire vine dinspre Dumnezeu la mine. Dacă sursa și caracterul lui nu sunt avute continuu în vedere, este cu neputință să interpretezi corect cuvântul lui Dumnezeu. Cei care uită aceasta se vor face cu siguranță vinovați de a fi redus scriptura la cele mai inferioare semnificații având iluzia că cea mai mică parte este întregul. Este evident că un astfel de tratament nu s-ar cuveni să fie aplicat nici în cazul când este vorba de un om. Deoarece, dacă am a face cu un om care îmi este superior în anumite privințe, atunci ar fi o prostie să îmi închipui că mintea mea este suficient de capabilă să aprecieze mintea lui. Este normal să presupun că el are gânduri mai adânci decât ceea ce pot eu înțelege și că niște cuvinte pe care eu le folosesc la un nivel inferior pot să îi sugereze, dacă nu cumva chiar să îi transmită, ceva mai mult. Cu atât mai mult se aplică aceasta când este vorba de gândul lui Dumnezeu! De aceea am face bine să avem mereu în minte aceasta când este vorba de scriptură, deoarece, la urma urmei, principiul corect de interpretare a cuvântului scris al lui Dumnezeu trebuie să fie deprins din ceea ce spune El.

Acum găsim în Noul Testament că poate exista o aplicație parțială a ceea ce cuprinde profeția, dar și că va fi o împlinire finală și completă a acesteia. Ele sunt, desigur, ambele adevărate și este o greșeală să negi aplicația iminentă și parțială, dar o și mai mare greșeală este să nu te aștepți să fie mai mult. Aceste puncte de vedere, când sunt despărțite unul de celălalt, duc la dezbinări între oameni și îi împart în două școli de interpretare opuse. Dar cel mai înțelept pentru noi este să evităm să ne aliniem unor școli și să susținem toată scriptura, care cuprinde în armonie lucruri pe care partidele le pun în opoziție. Trebuie să luăm cuvântul lui Dumnezeu cu tot ce cuprinde el și să ne plecăm recunoscând că este al Lui, lăsând întotdeauna loc pentru mai mult pentru că Dumnezeu este Acela care l-a scris, nu un om. „Acum cunoaștem în parte“. Nu putem cuprinde totul în același timp. Dar dacă este posibil să învățăm ca ucenici, ca Dumnezeu, care dă cuvântului Său aplicații valoroase și folositoare să ne ducă la o înțelegere mai mare crescându-ne capacitatea de a-l primi. Departe de a gândi că acesta este un defect al cuvântului lui Dumnezeu, este mai curând caracteristica lui distinctivă și o proprietate admirabilă și exclusivă. Fiind cuvântul lui Dumnezeu, el poate fi aplicat în sfere largi și în diferite moduri. Orice ilustrație a omului poate indica aceasta într-o mică măsură. Orice ilustrație a omului poate indica aceasta doar în mică măsură. Adevărul este că scriptura are ceva cu gust de infinit, fiind expresia gândurilor lui Dumnezeu, chiar dacă ea se prezintă în cuvinte ale oamenilor. De aceea ea este cu adevărat unică, pentru că deși poate avea la suprafață ceea ce satisface nevoile zilei, în adâncime curge un râu mare, care se varsă în oceanul țelurilor împlinite și al gloriei lui Dumnezeu.

Revenind la capitolul nostru, chemarea este nu numai la jale și durere, ceea ce este normal pentru că aceasta este intenția cu care Dumnezeu i-a cercetat, ci mai mult: „Sfințiți un post“. Este mai mult decât a stabili un post deoarece sfințirea presupune întotdeauna separare pentru Dumnezeu. Fiind sfințiți prin har, noi suntem îndreptățiți să abordăm chiar și cele mai obișnuite chestiuni prin cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune, după cum suntem îndemnați în 1 Timoteu 4. Aceasta Îl aduce pe Dumnezeu în problemele noastre. Altfel nu poate fi. „Anunţaţi o adunare solemnă, adunaţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării la casa lui Yahve Dumnezeului vostru şi strigaţi către Yahve“.

Urmează apoi, pentru prima dată, o expresie importantă: „Vai, ce zi! Pentru că ziua Domnului este aproape şi va veni ca o nimicire de la Cel Atotputernic“. Acum este un lucru deosebit de important să avem o imagine clară în legătură cu ziua lui Yahve. Adevărul principal cu privire la această zi este că ea presupune judecata lumii de către Dumnezeu. Expresia „zi“ implică faptul că nu este vorba de judecăți tainice sau de lucrări providențiale, care pot fi noaptea și pot trece neobservate. Cea mai deplină dovadă și cea mai frumoasă ilustrație a providenței este atunci când El se folosește de lucruri obișnuite pentru a aduce cele mai surprinzătoare rezultate, dar acele rezultate au un rol cert în păzirea, apărarea, reabilitarea și îndreptățirea poporului lui Dumnezeu sau în a aduce pedeapsa meritată asupra vrăjmașilor lor.

Luați de exemplu cartea Estera. Probabil că în toată Biblia nu există o desfășurare mai remarcabilă a adevărului providenței divine. Oamenii ignoranți au presupus că acesta ar fi un defect, în timp ce, în adevăr, dacă numele ar fi fost numit în desfășurarea cărții, aceasta ar fi avut de suferit. Obiectivul ei principal este acela de a arăta cum mâna Lui lucrează în taină atunci când numele Lui nu poate fi rostit. Departe de a fi un defect, este ceva care trebuie să reținem deoarece avem a face cu o providență secretă similară în fiecare zi.

Sigur că aceasta nu este totul deoarece acum știm că Dumnezeu S-a revelat deplin în Fiul Său. Numele lui Dumnezeu nu numai că ne-a fost vestit, ci, ca să spun așa, suntem și numiți cu numele Lui. Noi suntem aduși într-o relație vie cu El: „Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru“. Și ce mângâiere să știi că, nu numai atât, ci, în timp ce Dumnezeu Însuși este Tatăl, ne conduce prin Duhul Lui, providența Lui secretă conduce împrejurările și îi constrânge pe vrăjmași acolo unde noi nu am putea interveni sau nu am putea rezolva nimic intervenind și nici nu se cuvine să facem nimic! Dumnezeu lucrează negreșit pentru noi și deseori lucrează și prin cei mai răi vrăjmași ai Săi. Însuși diavolul este obligat mai mult ca oricare altul să lucreze pentru împlinirea căilor providenței lui Dumnezeu. Fără să vrea și când se așteaptă cel mai puțin, contrar voinței lui, el împlinește ceea ce urmărește Dumnezeu în bunătatea Lui. Nu este atunci acesta un adevăr care este plin de mângâiere? Dacă Satan care se înalță pe sine cel mai mult este obligat să fie numai gunoierul lui Dumnezeu, atunci este evident că ne putem încrede în Domnul cel plin de har orice lucru deoarece cizma mândriei nu poate decât să fie sluga lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale. Nu contează cine este sau ce poate fi, providența Dumnezeului nevăzut împlinește întotdeauna scopurile Lui. Repetăm că aceasta nu este totul deoarece avem ceva mult mai aproape și mai intim și fac această remarcă cu atât mai mult deoarece sunt destul de mulți care gândesc că un creștin trebuie să fie condus numai de providența lui Dumnezeu. Nu este nici o exagerare să afirmăm că o asemenea călăuzire este întotdeauna greșită. De fapt, providența nu este prezentată nicicând ca fiind o călăuză. Ea nu îi călăuzește pe sfinți ci controlează împrejurările și vrăjmașii. Duhul Sfânt este acela care dorește să îi călăuzească pe creștini. Totuși avem a face cu lucruri exterioare, iar în acestea lucrează providența lui Dumnezeu. Dar avem a face cu Dumnezeu ca Dumnezeu al nostru și Tată, și aici nu suntem lăsați la cheremul evoluției împrejurărilor spre a fi victime ale lumii. Deși împrejurările duc în final la împlinirea scopurilor divine, noi avem îndrumarea directă a Duhului Sfânt, care găsește plăcut să ne conducă prin intermediul cuvântului scris. Aceasta pune fiecare lucru la locul lui, cel puțin în ceea ce privește credința.

Este o greșeală să presupui că legând călăuzirea Duhului Sfânt de cuvântul lui Dumnezeu aceasta înseamnă a-l exclude din problemele care țin de viața cotidiană. Există, fără-ndoială, instincte ale vieții spirituale, dar cuvântul lui Dumnezeu este suficient de cuprinzător pentru a acoperi toate, iar creșterea înțelegerii spirituale duce numai la lărgirea sferei ascultării – numai că nu întotdeauna percepem marea întindere a cuvântului și uneori se poate, atunci când nu găsim un text clar, să fim conduși greșit fără să ne dăm seama. Ce mângâiere să avem o convingere care este întărită și dusă mai departe în mod inteligent direct de scriptură! Astfel – prin cuvântul lui Dumnezeu - este condus credinciosul sincer, mai mult decât ar părea la prima vedere. Poți vedea odată un creștin luând exact atitudinea potrivită și, dacă-l întrebi de ce a făcut așa, se poate să nu fie capabil să explice clar. De aceea, având afirmația că Duhul Sfânt călăuzește prin cuvânt, aceasta nu înseamnă că întotdeauna acela care este astfel călăuzit înțelege exact ce anume parte din cuvântul divin se aplică în situația lui. Fără-ndoială, pe măsura cunoștințelor în scriptură, cineva poate avea inteligența de a indica exemplul sau principiul din scriptură potrivit căruia ceea ce face este după voia lui Dumnezeu, dacă se întâmplă că nu există o poruncă. Se cuvine întotdeauna să căutăm capacitatea de a înțelege din cuvântul Său care trebuie să fie purtarea noastră și ce îndemnuri se cuvine să dăm altora.

Astfel, presupunând că un părinte creștin îi spune copilului să aibă grijă ca oala să fiarbă bine sau orice altă îndatorire simplă ce ține de viața de zi cu zi, trebuie oare să fie adusă scriptura în sprijinul acestei dispoziții? Sigur că poate fi folosită scriptura. Copilul care a primit indicația să fie atent ca laptele să nu se ardă este chemat să asculte de părinți pentru ca astfel să-I fie plăcut Domnului. Dacă aceasta este considerat a nu fi ceva în care să se aplice principiile scripturii, rezultatul este rău. Copilul creștin este întărit de sentimentul că nu laptele este esențialul, nici oala, nici focul, nici porunca părintelui, ci a face voia lui Dumnezeu. Este bine să legăm toate de El. De aceea mi se pare că este bine ca și cele mai mici lucruri, care ar părea a fi nedemne de inspirație, să fie privite în legătură cu El. Adevărul este că nicăieri în scriptură nu găsim această trăsătură mai bine decât la Hristos. El în faptă, iar scriptura în cuvânt - arată că nimic nu este prea mare pentru om și nimic nu este prea mic pentru Dumnezeu. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea ... Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El“ (v. Coloseni 3.16-17).

Să presupunem acum o situație mai complicată. Un evanghelist are de predicat evanghelia în două sau trei locuri. Oare in ce loc l-ar îndruma mai curând scriptura să meargă decât în altul? Trebuie să renunța la a mai consulta cuvântul aici? Sigur că nu. Dacă m-aș duce într-un loc unde a mai predicat evanghelia un alt slujitor al lui Hristos, atunci nu s-ar cuveni să fiu înclinat să mă duc și eu acolo, știind că afirmarea propriei persoane sau desconsiderarea altuia ar fi contrare evangheliei harului. Dacă există un teren liber, atunci bine, dar dacă terenul este ocupat de altcineva, atunci trebuie să aștept până ce voi fi invitat. Trebuie să-L reprezentăm pe Hristos în aceeași măsură în care prezentăm evanghelie. Cineva poate fi un evanghelist cît de mare, dar nu trebuie să se gândească să se amestece în lucrarea unuia mai mic; dacă este un om înțelept și plin de har, el va fi atunci bucuros să fie ajutat și să aibă comuniune în lucrare. O ușă deschisă aici sau acolo ar fi o chemare puternică chiar dacă sunt mulți vrăjmași. Dacă alții au fost acolo în lucrare, cu siguranță Domnul ar dori ca noi să ne sfătuim ca unii care sunt împreună slujitori, pentru ca binele pe care îl dorim să nu ajungă să fie vorbit de rău sau judecat greșit. Iubirea l-ar face pe un lucrător să caute să coopereze cu altul pentru a ajuta lucrarea Domnului, principiu ilustrat pe larg în cuvântul lui Dumnezeu. Astfel cineva se va vedea îndrumat și cu conștiința exersată înaintea lui Dumnezeu, nu doar condus de împrejurări providențiale, după cum spune apostolul: „vă încredințez lui Dumnezeu și cuvântului harului Său“ (Fapte 20.32). Sunt convins că pentru orice situație cuvântul lui Dumnezeu are pregătită o scriptură, numai noi să avem urechi de auzit, și un cuvânt care se pronunță asupra oricărei dificultăți s-ar putea să aibă un credincios, chiar dacă aceasta ține de starea lui. De aceea o conștiință insensibilă sau lipsa inteligenței pot împiedica înțelegerea și ne pot expune, mai mult sau mai puțin, la eroare și la rău, chiar dacă și în asemenea cazuri bunătatea lui Dumnezeu intervine spre a împiedica dezvoltarea deplină a rezultatelor lipsei de înțelegere.

Acum, că Duhul Sfânt locuiește în noi, avem privilegiul de a aduce totul în domeniul cuvântului scris. Astfel, să zicem că trebuie să mergi la cumpărături: imediat se pune o întrebare și, cu siguranță, vei avea două sau trei dorințe. Chiar când este vorba de a decide unde să mergi se aplică același test. Dacă din mulțimea de magazine vrei să știi care este cel mai potrivit pe care să-l vizitezi, îți stă înainte cum să-I fii plăcut lui Hristos. Îți poți întreba conștiința: „Care este motivul pentru care mă duc acolo sau dincolo?“ El este credincios și știe cum să decidă, prin Duhul, folosirea cuvântului astfel încât să judece secretele inimii. În marea majoritate a cazurilor o asemenea judecată de sine ar elimina vizitele la un magazin sau la altul și ar duce la o diferență semnificativă cu privire la ceea ce cumperi. Să luăm obiceiul de a-ți satisface gusturile. Când intri în magazin ai tentația de a cumpăra ceea ce îți place în măsura în care ai posibilitățile. Unde este Hristos în acest mod de a gândi?

Putem să căutăm deci călăuzirea Domnului prin Duhul Său în problemele vieții de zi cu zi, ca și în ocupațiile mai spirituale care ne angajează în lucrare, dar măsura spiritualității și modul în care cunoaștem cuvântul ne dă capacitatea de a folosi corect cuvântul ca îndrumar. Astfel, acolo unde nu vedem clar o datorie de a face ceva anume, suntem atunci datori mai curând să așteptăm decât să acționăm. Așteptarea este o mărturisire a ignoranței, dar măcar a dependenței. Dacă dorim să facem voia Lui, atunci nu vom aștepta în zadar. „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriți calea Sa“ (Ps. 25.9). „Vorbește Doamne, pentru că robul Tău ascultă“ spune atitudinea de așteptare, în timp ce voința proprie agitată îndeamnă să faci una sau alta. Dar Dumnezeu lucrează fie aducând înaintea cuiva ceva care cere dorința de a lucra, fie ținându-l mai mult în așteptare. După cum relația credinciosului lui Dumnezeu este reală, el poate aștepta o îndrumare specială. Dar niciodată nu trebuie să uităm că, atunci când nu avem o îndatorire clară, se cuvine să nu facem nimic. Nu vorbesc despre o impresie, ci despre o chemare clară la datorie sau de o putere a iubirii fără egoism. Fără-ndoială este îndrumarea Duhului Sfânt care vine deseori fără a avea o poruncă scrisă, dar nu fără scriptură. Atât manifestările iubirii care dorește să lucreze cât și chemările la datorie se încadrează în scriptură, aceasta arătându-ne plinătatea lor în Hristos. De exemplu, să presupunem că un creștin nu șie ce să facă lunea viitoare. În timp ce el așteaptă de la Domnul vine cineva și îi prezintă o cerere pentru a-I sluji într-un mod care corespunde capacităților lui. Nu este atunci datoria destul de clară? Se poate atunci ca el să mai aibă vreo urmă de îndoială? Nu este voia Domnului ca acela care Îl iubește să răspundă chemării iubirii?

Dacă vin două persoane și prezintă lucruri similare, mai există scriptură care să-ți spună pe care să alegi? Nu rezultă atunci o dilemă? Așa poate părea și poate chiar să fie în mod real o dilemă. Dar, de fapt, dilemele nu se ivesc prea des, dacă chiar se ivesc dileme, adică să fie o situație în care Domnul chiar să nu ofere nici un mijloc de a judeca între cele două propuneri.

Astfel, totul se reduce la o problemă de comuniune cu Dumnezeu. Copilul lui Dumnezeu care este în comuniune cu El nu va fi în dilemă și va ști ce înseamnă fiecare lucru deoarece umblă cu Acela care este lumină. Tatăl nostru găsește cea mai mare plăcere să-l călăuzească pe un copil care are ca unic scop să vină în întâmpinarea gândurilor Lui. Și sigur că altfel stau lucrurile dacă avem noi scopurile noastre, deoarece într-un asemenea caz un creștin nu va aștepta sincer. Dar „Domnul se destăinuie celor care se tem de El“ (Ps. 25.14), și chiar dacă nu este un principiu pozitiv, este o primire a gândurilor lui Dumnezeu în scriptură pe multe căi reale, chiar dacă mai puțin directe. Dacă avem o dilemă este timpul să ne oprim. Nu se poate să facem ceea ce este drept fără cuvânt, iar cuvântul îl pierdem deseori din cauza lipsei de comuniune, care implică a fi călăuzit de Duhul Sfânt, dar niciodată nu trebuie să separăm de scriptură această călăuzire.