Ioan 4:1-18 

Nu numai pentru oameni onorabili, precum Nicodim, L-a dat Dumnezeu pe singurul Lui Fiu. Acest minunat „dar al lui Dumnezeu“ a fost făcut în mod gratuit păcătoşilor celor mai mizerabili. Ce tablou ne este zugrăvit aici! În smerirea Lui inimaginabilă, Fiul lui Dumnezeu Se aşază lângă această fântână ca un Om adevărat, încercat de oboseală şi de sete. Şi totuşi nu Se gândeşte decât la mântuirea făpturii Sale. Se apropie o femeie şi observaţi cum Isus începe aici, pentru a-i câştiga încrederea: îi cere un serviciu şi, coborând la nivelul ei, îi vorbeşte despre ce cunoştea ea. Însetată să găsească fericirea, această femeie băuse din multe izvoare dezamăgitoare ale acestei lumi. Căutase fericirea lângă cinci bărbaţi şi, de fiecare dată, a avut „o nouă sete“. Mântuitorul cunoaşte pentru ea o „apă vie“, al cărei izvor este chiar El (v. 10,13,14; comp. cu Ieremia 2.13,18 şi 17.13). Fără a-i cunoaşte natura, samariteanca se aşteaptă să primească de la El acest dar extraordinar. Cu toate acestea, este nevoie ca Domnul să pună mai întâi degetul pe ce nu era în regulă în viaţa acestei femei (v. 16-18). Pentru că nimeni nu poate fi fericit cât timp lumina lui Dumnezeu nu i-a pătruns conştiinţa! În Isus, harul şi adevărul sunt de nedespărţit (cap. 1.17).