Ioan 20:1-18

Cea dintâi persoană care se grăbeşte spre mormânt în această glorioasă dimineaţă a Învierii este Maria din Magdala, femeia din care Domnul scosese şapte demoni (Marcu 16.9). Dar cineva i-o luase înainte, pentru că piatra este deja rostogolită. Ea le dă de ştire lui Petru şi lui Ioan, iar aceştia, la rândul lor, aleargă la mormânt, găsesc acolo dovezile strălucite ale învierii şi apoi „se întorc la ei [acasă]“. Cât despre Maria, ea nu poate pleca. Absorbită cu totul de gândul de a-L regăsi pe Mântuitorul ei preaiubit (v. 13), nici chiar prezenţa îngerilor nu pare a o surprinde.Isus nu poate să lase o asemenea afecţiune fără răspuns. Şi cât de mult sunt depăşite aşteptările Mariei! Un Mântuitor viu vine la ea, o cheamă pe nume şi îi încredinţează un mesaj de cea mai înaltă valoare. Pentru că «ataşamentul personal faţă de Hristos este mijlocul de a avea o înţelegere reală» (J.N.D.)! Isus îi dă Mariei misiunea de a le transmite „fraţilor“ Săi că, departe de a fi un mijloc care să despartă, crucea Lui stă la baza unor legături cu totul noi. Fapt inestimabil, Tatăl Său a devenit Tatăl nostru şi Dumnezeul Său, Dumnezeul nostru. Isus ne-a introdus pentru totdeauna în aceste relaţii fericite, spre bucuria inimii Lui, a Tatălui şi a noastră (Psalmul 22.22; Evrei 2.11,12).