Ioan 18:1-11

După „gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“ (cap. 17.22) urmează „paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau“ (v. 11). Într-o dependenţă totală, Isus le primeşte şi pe una şi pe alta din mâna Tatălui. Potrivit cu caracterul acestei evanghelii însă, aici nu avem prezentată neliniştea luptei (Luca 22.44). În gândul Fiului ascultător, lucrarea este deja încheiată (cap. 17.4).Josnicul Iuda ştie unde să conducă gloata înarmată care trebuie să-L prindă pe Domnul. Pentru că este locul celor mai intime şi mai preţioase întâlniri, la care luase parte şi el!Cel numit cu dispreţ „Isus din Nazaret“, nu era altcineva decât Fiul lui Dumnezeu. În deplină cunoştinţă de ce avea să I se întâmple, El iese înaintea acestei gloate ameninţătoare, dând o probă a puterii Sale suverane care-I va permite să fie recunoscut după Scripturi (Psalmul 27.2): un singur cuvânt îi aruncă la pământ pe vrăjmaşii Săi. Dar care este gândul inimii Lui în aceste clipe atât de cumplite pentru El? Din nou şi întotdeauna ucenicii Lui dragi! „Lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“ (v. 8), le porunceşte El celor care veniseră să-L prindă. Până în cea din urmă clipă, Păstorul cel bun va veghea asupra oilor Sale. Acum a sosit ceasul în care Îşi va da viaţa pentru ele (cap. 10.11).