Ioan 16:19-33

Ucenicii urmează să cunoască durerea despărţirii. Isus însă mai întâi îi mângâie, vorbindu-le de bucuria care îi aşteaptă atunci când Îl vor revedea după învierea Sa (cap. 20.20). Câte motive are cel credincios pentru a se bucura: speranţa întoarcerii Domnului (comp. cu v. 22); ascultarea de poruncile Lui (cap. 15.10,11 – am experimentat noi bucuria care rezultă din aceasta?); dependenţa şi răspunsul la rugăciunile noastre (cap. 16.24); descoperirile Domnului din Cuvântul Său (cap. 17.13); comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul (1 Ioan 1.3,4)! Acestea sunt surse inepuizabile ale unei „bucurii depline“.De ce oare preferă Isus să nu le spună alor Săi că Se va ruga Tatălui pentru ei (v. 26), când aceasta va fi exact tema capitolului următor? Pentru că, departe de a revendica afecţiunea ucenicilor numai pentru El, măreţul Său gând este să-i pună în relaţie directă cu Tatăl.Domnul nu le promite alor Săi o viaţă fără încercări, nici pacea în jurul lor, ci înăuntrul lor. Prin urmare, El concluzionează: „Îndrăzniţi“. Lumea, duşmanul nostru comun, este puternică, dar „Eu am biruit-o“.Şi, prin credinţa în victoria Lui, o vom învinge şi noi (1 Ioan 5.4)!