Ioan 13:1-20

Pentru inima Domnului, moartea Lui însemna mai întâi „să plece din lumea aceasta la Tatăl“ (v. 1; comp. cu 16.28). Îi lăsa însă pe aceia pe care-i iubea într-o lume plină de corupţie şi de violenţă. Şi, aşa cum un călător mergând pe drum are picioarele pline de praf, credincioşii, deşi având „tot trupul spălat“ (v. 10) prin sângele crucii (Apocalipsa 1.5), sunt, prin contactul lor necontenit cu răul, expuşi întinării în gânduri, în cuvinte şi în fapte. Dar Domnul S-a îngrijit cu credincioşie şi de aceasta, pentru că veghează la sfinţenia practică a alor Săi. Ca mare preot suveran, El le spală picioarele, altfel spus, îi curăţă făcându-i să se judece continuu în lumina Cuvântului (apa) aplicat conştiinţelor lor (Efeseni 5.26; Evrei 10.22). Această slujbă a dragostei trebuie s-o exersăm şi noi unii pentru alţii. În umilinţă, punându-ne la picioarele lor, avem să le arătăm fraţilor noştri, prin Cuvânt, în ce au greşit sau care sunt pericolele la care se expun (Galateni 6.1). Dragi prieteni, Domnul nu a spus: fericiţi sunteţi dacă veţi cunoaşte aceste lucruri, ci, ştiindu-le, „fericiţi sunteţi dacă le veţi face“ (v. 17).