Ioan 11:28-44

Marta înţelege că sora ei poate pătrunde mai bine decât ea gândurile Domnului. O cheamă. Maria însă nu poate decât să spună şi ea: „Doamne, dacă ai fi fost aici …“ (v. 32; comp. cu v. 21). Ea nu ştie să privească decât în urmă, ca multe persoane aflate în doliu. Isus, cu inima strânsă, cere să fie condus la mormânt. Şi Îl vedem plângând. Oare nu ştia El ce avea să facă? Sigur că ştia, însă, în prezenţa ravagiilor morţii şi a tragicelor ei influenţe asupra spiritului oamenilor, Fiul sfânt al lui Dumnezeu este copleşit de durere, de tulburare, de mâhnire. Da, acolo este Învingătorul morţii, însă, pentru ca gloria lui Dumnezeu să strălucească înaintea mulţimii care avea să fie martoră, trebuie din nou constatat cum se cuvine stadiul de alterare al lui Lazăr (v. 39) şi, de asemeni, ca mai întâi Domnul să atribuie puterea Sa unei acţiuni a harului Celui care L-a trimis (v. 41,42). Numai atunci puternicul Său strigăt de poruncă face să iasă mortul din mormânt, încă înfăşurat în fâşiile sale de pânză… Ce înfiorare pentru întreaga asistenţă! Cât despre noi, să reţinem promisiunea pe care Domnul i-o face Martei: „dacă vei crede, vei vedea …“ – poate nu exact ce speri, dar cu siguranţă – „gloria lui Dumnezeu“ (v. 4 şi 40).