Introducere - Romani

Epistola către Romani este pe drept aşezată la începutul epistolelor, fiindcă ea pune, într-un mod sistematic, bazele relaţiilor omului cu Dumnezeu şi împacă, în acelaşi timp, adevărul universal despre poziţia omului – întâi în responsabilitate, apoi în har – cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. De asemenea, ea stabileşte marile principii ale practicii creştine, şi totodată ale moralităţii, nu a omului, ci ale acelei moralităţi care este rodul luminii şi a revelaţiei oferite de creştinism. Este important să remarcăm că această epistolă vede întotdeauna pe creştin ca fiind în această lume. El este îndreptăţit şi are viaţă în Hristos, însă se află aici pe pământ, nu este văzut ca fiind înviat împreună cu El.

Subdiviziunile epistolei

Iată cum consider că se poate împărţi epistola. După câteva versete introductive cu care el îşi deschide subiectul, dintre care câteva sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează cheia întregii învăţături a epistolei şi a stării reale a omului vizavi de Dumnezeu (cap.1.1-17), apostolul (până la sfârşitul versetului 20¹ din capitolul 3) dovedeşte că omul este în întregime corupt şi pierdut, indiferent de împrejurările în care se află. Fără lege, păcatul s-a manifestat neînfrânat; filozofia a însemnat judecarea păcatului şi în acelaşi timp practicarea lui; în ce priveşte legea, ea a fost încălcată, în timp ce aceia care o încălcau se mândreau cu ea, dezonorând astfel numele Aceluia care o dăduse. De la capitolul 3.21 până la sfârşitul capitolului 8 avem remediul înfăţişat cu claritate în două părţi. În capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşit, într-un mod general, prin credinţă sângele lui Hristos este răspunsul la tot păcatul pe care apostolul tocmai îl descrisese; apoi, în capitolul 4, găsim învierea, care este pecetea lucrării lui Hristos şi mărturia eficacităţii ei pentru îndreptăţirea noastră. Toate acestea rezolvă problema responsabilităţii copiilor lui Adam (problemă pe care legea nu făcuse altceva decât s-o agraveze), potrivit harului deplin înfăţişat în capitolul 5.1-11. Iar în capitolul 8 credincioşii sunt arătaţi a fi în Hristos, care este înălţat, aşezând astfel pe fiecare din ei într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care astfel le-a oferit libertate şi viaţă – acea libertate pe care Hristos Însuşi a avut-o şi acea viaţă pe care El Însuşi a trăit-o. Această nouă poziţie, pe terenul vieţii de înviere, este cea care uneşte deplin şi inseparabil îndreptăţirea cu sfinţenia practică.

Mai există însă un alt lucru, care ne face să remarcăm o împărţire încă şi mai importantă a subiectelor epistolei. De la capitolul 3.21 până la sfârşitul versetului 11 al capitolului 5, apostolul tratează subiectul păcatelor noastre – problema vinei noastre este rezolvată de sângele lui Hristos, care (în capitolul 4) a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă din capitolul 5.12 se tratează subiectul păcatului – nu izbăvirea de judecata viitoare, ci eliberarea dintr-o stare prezentă². Un subiect se sfârşeşte cu binecuvântarea din capitolul 5.1-11, celălalt cu cea din capitolul 8.

În capitolele 9-11, apostolul reconciliază adevărurile acestei mântuiri, care este partea fiecărui om care crede, fără deosebire, cu făgăduinţele făcute iudeilor. Astfel Pavel pune în evidenţă înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, precum şi felul în care lucrurile au fost văzute mai dinainte şi descoperite în Cuvânt.

Apoi el înfăţişează (în capitolul 12 şi următoarele) spiritul practic creştin. În această ultimă secţiune apostolul face aluzie la adunare ca trup. Afară de această singură aluzie, este vorba în general despre om, în mod individual, înaintea unui Dumnezeu al dreptăţii, precum şi despre lucrarea lui Hristos care-l aşează acolo individual şi într-o pace perfectă. Din acelaşi motiv, cu excepţia unui pasaj în capitolul 8 unde face introducerea pentru subiectul mijlocirii, în epistolă nu se vorbeşte despre înălţarea lui Hristos. Epistola vorbeşte despre moarte şi despre învierea lui Hristos ca temei al unei noi poziţii a omului înaintea lui Dumnezeu³. Să examinăm acum succesiunea de gânduri oferită de Duhul Sfânt în această epistolă. Găsim în ea răspunsul la întrebarea solemnă a lui Iov, mâniat că se găsea fără putere în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu: “Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9.2). Totuşi, nu acesta este primul gând pe care apostolul îl are în vedere. Aceasta este necesitatea omului, însă evanghelia Îl aduce şi Îl revelează în primul rând pe Hristos. Ceea ce aduce ea este Isus şi harul; ea vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceste lucruri provoacă sentimentul nevoii pe care omul o are⁴, iar evanghelia prezintă şi ceea ce împlineşte această nevoie, totul pe un fond al harului care ne înfăţişează toată plinătatea dragostei lui Dumnezeu în Hristos. În evanghelie Dumnezeu Se descoperă pe Sine în Persoana lui Hristos. Ea îl pune pe om în locul care i se cuvine înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Aceluia care este descoperit – fie în poziţia sa de om neconvertit, fie, prin har, în Hristos. De asemenea, toate făgăduinţele sunt împlinite în Persoana Aceluia care este descoperit. Însă era important să remarcăm că evanghelia începe cu Persoana lui Hristos, nu cu iertarea sau îndreptăţirea, deşi acestea sunt amănunţit tratate de la versetul 17 al primului capitol.

1 După introducere şi până la sfârşitul capitolului 3 este prezentat răul şi remediul pe care Dumnezeu l-a pregătit prin sângele lui Isus Hristos; apoi, în capitolele 4 şi 5, învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră (fiind dat pentru greşelile noastre) şi pacea noastră cu Dumnezeu, poziţia noastră actuală beneficiind de favoarea lui Dumnezeu şi având speranţa gloriei cu toate consecinţele scumpe conţinute în dragostea lui Dumnezeu. Avraam şi David, cărora li s-au făcut promisiunile, au confirmat principiul îndreptăţirii fără fapte. Această parte se termină la versetul 11 din capitolul 5, de unde începe cea de-a doua mare diviziune a epistolei, unde nu mai este, ca în prima parte, doctrina esenţială a îndreptăţirii noastre, ci este prezentată poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Vom reveni asupra acestor lucruri.

2 Această eliberare, având ca subiect este păcatul în carne şi moartea faţă de el, aduce în discuţie chestiunea legii. Legea este mijlocul prin care păcatul în carne este descoperit, atunci când este recunoscut faptul că ea este spirituală.

3 A se vedea ceea ce tocmai a fost spus despre diviziunea de la capitolul 5:11, precum şi expunerea mai detaliată a acestei diviziuni a epistolei aflată în cuprinsul scrierii.

4 Inima şi conştiinţa sunt amândouă aduse în scenă. Legea poate dovedi vina omului şi chiar starea lui ruinată, atunci când este cunoscută în mod spiritual. Acestea sunt arătate conştiinţei, însă sentimentul nevoii dovedeşte că şi inima este pusă în acţiune.