Introducere - Ieremia

Cartea profetului Ieremia are alt caracter decât cea a lui Isaia. În ea nu găsim dezvoltarea planurilor lui Dumnezeu pe pământ pe care o prezintă Isaia. Sigur că sunt judecăţi asupra naţiunilor, dar cea mai mare parte sunt cuvinte adresate direct conştiinţei poporului, cu privire la starea lui morală în timpul când profetul îi adresa acele cuvinte şi la judecata care plana asupra lor. Iuda Îl abandonase pe Yahve pentru că pocăinţa lui sub Iosia fusese doar exterioară, iar sub următorii împăraţi degradarea lui a fost completă. Inima profetului era supraîncărcată de dureri ca urmare a faptului că el îşi iubea poporul şi avea sentimentul profund al relaţiei cu Yahve a acestui popor. Acestea două produceau o luptă continuă în sufletul lui chinuit de gândul cu privire la valoarea poporului în calitate de popor al lui Dumnezeu şi de gelozia sfântă pentru gloria şi drepturile lui Dumnezeu, pe care chiar poporul Lui le călca în picioare. Inima lui suferea deci de o boală incurabilă. El mijlocise pentru popor, se aşezase pentru ei la spărtură înaintea lui Yahve, dar vedea clar că totul era zadarnic, că poporul nu-L voia pe Dumnezeu şi respingea mărturia care-i fusese încredinţată lui Ieremia. Şi Dumnezeu Însuşi nu mai voia să audă rugăciunile făcute de Ieremia în favoarea lui Israel. Sub aceste impresii a profeţit Ieremia.

O sarcină tristă, care a făcut din profet un adevărat om al durerilor, şi, deşi el putea spune întotdeauna că, dacă s-ar fi pocăit, poporul ar fi fost primit în har, el ştia bine că poporul nu gândea deloc să se pocăiască. Două lucruri l-au susţinut într-o slujbă atât de penibilă (pentru că ce ar putea fi mai penibil decât să vesteşti poporului preaiubit al lui Dumnezeu judecata lui din cauza nedreptăţii lor?). În primul rând energia Duhului lui Dumnezeu care umplea inima lui şi îl forţa să vestească judecata lui Dumnezeu, cu toată opoziţia pe care o întâmpina şi cu toate că era persecutat. Apoi, descoperirea binecuvântării finale a poporului, conform planurilor neschimbate ale lui Dumnezeu. După ce am indicat astfel, pe scurt, duhul care a condus mărturia lui Ieremia, cu privire la care găsim dovezi şi detalii parcurgând profeţiile lui, să cercetăm aceste profeţii.

Este binecunoscut faptul că, în traducerea Septuaginta, ordinea profeţiilor este diferită de cea din Biblia ebraică, dar nu văd nici un motiv ca să nu acceptăm ordinea din aceasta din urmă. Nu există nici o îndoială că nu este respctată ordinea cronologică, numele împăraţilor menţionaţi fiind o dovadă clară în acest sens, dar mi se pare că până şi acolo unde este o confuzie cronologică, există o clasificare a subiectelor şi că această clasificare este potrivit cu gândul Duhului Sfânt.

Primele douăzecişipatru de capitole au un caracter un pic diferit de cele care urmează. Până la sfârşitul capitolului 24 avem o pledoarie moralizatoare ţinută poporului. În capitolul 25 avem o profeţie clară privind judecata executată asupra mai multor naţiuni prin intermediul lui Nebucadneţar, după care sunt profeţii distincte, legate de detalii istorice.

Capitolele de la 30 la 33 sunt profeţii în care abundă promisiuni privind binecuvântările care vor veni în zilele din urmă. De la capitolul 39 sunt relatate evenimentele care au urmat căderii Ierusalimului şi judecata asupra Egiptului şi Babilonului.

Să deosebim acum diferitele profeţii pe care le cuprinde cartea Ieremia: capitolele 1, 2 - 6, 11 - 13, 14 - 15, 16 - 17, 18 - 20, 21 - 24, 25, 26, 27 (în v. 1 citiţi Zedechia în loc de Ioiachim), 28, 29, 30 - 31, 32, 33 (aceasta se leagă totuşi de cea anterioară), 34, 35, 36 - 37, 38, 39, 40 - 44, 45, 46, 47, 48, cap. 49 v. 1 - 6, v. 7 - 22, v. 23 - 27, v. 28 - 29, v. 30 - 33, v. 34 - 39, cap. 50 - 51, cap. 52. Ultimul capitol nu este scris de Ieremia însuşi.

Nimic mai impresionant ca necazul profetului: el era neliniştit şi inima lui era zdrobită. Vedem şi faptul că Dumnezeu a ales un duh care în mod natural era slab, care se întrista şi descuraja uşor, şi l-a umplut cu forţa Lui pentru ca nenorocirile, plângerile, zdrobirea inimii şi indignarea unui caracter slab, care simte oprimarea şi nu se poate elibera, nici nu o poate depăşi, să se exprime înaintea Lui aducând mărturie împotriva poporului, a cărui răutate inveterată atrăgea răzbunarea Lui. Suferinţa lui Hristos, al cărui Duh îl inspira pe Ieremia, a fost mult mai profundă, dar comuniunea Lui perfectă cu Tatăl său a făcut ca neliniştile, care în cazul lui Ieremia au izbucnit sub formă de plângeri, să fie prezentate de Isus doar în secret înaintea Tatălui său, astfel încât extrem de rar întâlnim plângeri în evanghelii. Isus este numai har pentru ceilalţi[2]. În Psalmi vedem mai mult din ceea ce se petrecea în inima Lui. În cazul lui Ieremia, era potrivit ca această nelinişte a rămăşiţei credincioase să fie exprimată înaintea lui Dumnezeu, însă, când este vorba de Domnul, perfecţiunea Lui absolută şi calmul care însoţeşte această perfecţiune în căile Sale prin prezenţa lui Dumnezeu nu au permis ca El să se plângă înaintea oamenilor. El a adus mulţumiri chiar şi atunci când a avut de adresat reproşuri. Simpatia faţă de ceilalţi este ceea ce se potriveşte poziţiei lui Isus, şi vedem că scumpului Mântuitor niciodată nu I-a lipsit aceasta.

Dar se cuvenea, de asemenea, ca Duhul Sfânt să ne prezinte revărsarea inimii celui credincios, care are nevoie de această simpatie. Nu se pune problema că nu ar fi slăbiciune în inima care se revarsă astfel, ci, dacă Duhul Sfânt este instrumentul prin care inima se exprimă, este evident că ea trebuie să se exprime aşa cum este, pentru că altfel ar fi o falsitate. În consecinţă, Ieremia intervine personal în profeţii mult mai mult decât oricare alt profet[3]. El reprezintă poporul în poziţia lui adevărată înaintea lui Dumnezeu, după cum recunoaşte şi Dumnezeu, fiind înaintea Lui cu aceste trăsături de caracter pentru ca să vadă dacă, primind din partea lui Dumnezeu mesajul cu privire la acea poziţie a poporului şi exprimând sentimentele pe care le inspira acel mesaj, era totuşi posibil să atingă conştiinţa poporului şi să-i atragă inima. Se înţelege de la sine că acele sentimente se exprimau prin Duhul Sfânt şi că expresia sentimentelor însoţea profeţiile cele mai directe şi clare cu privire la modul în care poporul avea să fie tratat de Dumnezeu. Este bine să remarcăm, de asemenea, că o mare parte din această carte este adresată lui Dumnezeu şi nu poporului. Această poziţie a lui Ieremia ca reprezentant înaintea lui Dumnezeu al adevăratelor interese ale poporului, sau, mai curând, ale rămăşiţei credincioase, face ca uneori el să fie privit ca fiind Ierusalimul însuşi, iar alteori ca o rămăşiţă care este despărţită şi pusă deoparte pentru Dumnezeu.

Dar aceste aspecte le vom studia mai atent atunci când vom ajunge la pasajele care mi-au sugerat gândul. Ieremia a profeţit pe parcursul unei perioade destul de lungi, ce cuprinde tot timpul de decădere al lui Israel, din anul ce a urmat celui în care Iosia a început să cureţe Ierusalimul şi întreaga ţară până la distrugerea finală a cetăţii de armata Caldeenilor, ba chiar prelungindu-se după aceasta şi sfârşindu-se în epoca în care profetul a fost dus în Egipt. Această perioadă de peste 40 de ani a fost numai de necazuri şi nelinişti, pentru că, în pofida evlaviei autentice a lui Iosia, reformarea poporului a fost doar una exterioară, după cum vom vedea, astfel încât acea aparentă evlavie a poporului nu făcea decât să crească neliniştea celui care vedea lucrurile potrivit gândurilor şi sentimentelor lui Dumnezeu. “Totuşi, Domnul nu S-a întors din iuţimea mâniei Sale celei mari care se aprinsese împotriva lui Iuda, din cauza tuturor provocărilor cu care Îl întărâtase Manase” (2. Împ. 23:26). Totuşi profeţia face o deosebire între cele două perioade, şi anume între domnia lui Iosia şi succesorii săi.

Pentru primele douăzeci de capitole nu este indicată nici o dată, dar probabil că cea mai mare parte din descoperirile cuprinse în ele au fost date în timpul domniei lui Iosia. Ele cuprind argumente moralizatoare, durerea inimii profetului şi avertismente solemne cu privire la invazia din nord. Capitolele de la 20 la 24 nu au o ordine cronologică şi se compun din profeţii care probabil că au fost date în diferite epoci. Ele cuprind judecata asupra diferitelor ramuri ale casei lui David, una după alta, ca şi judecata profeţilor falşi care înşelau poporul şi se încheie cu o descoperire cu privire la tipuri de persoane cu totul diferite: captivii din Babilon, pe de-o parte, şi care erau în jurul lui Ezechia la Ierusalim, de altă parte.