Închinare şi slujire

Orice creştin primeşte şi dă

În partea lui exterioară, creştinismul este o combinaţie bine balansată a părţilor pasive şi active ale vieţii noastre divine. Fiecare creştin este unul care primeşte în tot timpul vieţii lui. El trebuie să stea zilnic la picioarele Domnului Isus şi să-I asculte Cuvântul (Luca 10.39) şi să cultive acest spirit liniştit care asigură o stare potrivită pentru a primi ceva. Fără aceasta, el nu va avea ceva de dat în afară. Apoi, după ce a primit, el se simte îndemnat de dragoste să dea. Dacă ne bucurăm să ştim că păcatele ne sunt iertate, bucuria noastră nu va fi completă până ce nu vom spune şi altuia. Dacă un adevăr proaspăt al Scripturii a fost înţeles, nu-l vom cunoaşte în mod real până ce îl vom pune în lucrare. Posedăm în mod real un adevăr numai când îl comunicăm.

Un creştin este asemenea unui bazin: trebuie să aibă o gură de intrare şi una de ieşire. Dacă ajunge atât de mult absorbit de activităţile creştine încât mereu încearcă să dea fără să se oprească pentru a primi, va rezulta goliciunea şi sărăcia spirituală. Dacă degenerează într-un mistic visător care respinge orice formă de activitate creştină, pentru un pretins zel de mai bună cunoaştere a adevărului divin, va ajunge într-un exces şi o dezordine spirituală, iar pierderea îi va fi mare. „De la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua“ (Matei 25.29) s-a spus robului care a primit un talant, dar nu l-a pus în lucrare ca să aibă şi dobândă.

Închinarea – activitate spirituală faţă de Dumnezeu

Orice activitate creştină reală izvorăşte numai din dragostea lui Dumnezeu cunoscută în sufletul omului. Ea are şi pe Dumnezeu Însuşi ca obiect şi scop (închinare), şi pe cei dintre oameni ca imediat obiect al lor (slujire), spre gloria lui Dumnezeu. Totuşi închinarea trebuie să fie întâi. Deoarece ea este o activitate pur spirituală îndreptată către Dumnezeu, care nu dă un beneficiu concret nimănui altuia, ea este mult neglijată şi puţin înţeleasă. Când creştinii se adună şi se apropie în mod conştient de prezenţa lui Dumnezeu ca să-şi verse inimile în mulţumire şi închinare, mulţi vor fi gata să-i certe că-şi pierd vremea: „Pentru ce s-a făcut această risipă de mir?“ (Marcu 14.4). Închinătorilor li se va spune să meargă afară şi să facă un lucru care să fie beneficiu practic pentru alţii.

Activităţi care nu sunt nici închinare, nici slujire

Alţii, aşa-numiţi slujitori, atât de mult „se gândesc la cele pământeşti“ (Filipeni 3.19) încât nu caută nicidecum „cele de sus“ (Coloseni 3.1), pe care orice credincios este chemat să le urmărească. Scopul lor este limitat la câştigul material al omului – o degradare spirituală teribilă. Un articol dintr-o revistă descria vederile unor astfel de oameni cu privire la felul cum o „biserică“ ar merge bine: „Să instruim pe oameni în muzică, să producem oratori şi atleţi, oameni care să înceapă studiul biblic cu o mulţime de glume şi să facem biserica un centru social, scriitorii să creeze un nou spirit comun tuturor. Ca rezultat, se vor arăta valorile locale.“ Astfel de activităţi nu sunt nici închinare, nici slujire. În ele nu este nimic pentru Dumnezeu şi nimic pentru binele spiritual al omului. Astfel de aşa-numiţi slujitori şi biserici nu au nicio idee de ceea ce înseamnă în adevăr închinare.

Închinarea – răspuns al celui credincios către Dumnezeu cunoscut ca Tată

Ce este închinarea? În Vechiul Testament acest cuvânt era deseori folosit într-un sens ceremonial: „a te pleca jos“ îi era sensul literal. În Noul Testament acest cuvânt îşi are sensul lui lăuntric şi spiritual. Înseamnă revărsare a adorării, iubire a celui credincios care are un răspuns către Dumnezeu care este cunoscut ca „Tată“.

Închinare „în Duh“

În Ioan 4.21-24 Domnul face deosebire cu grijă între „adevăraţii închinători“ şi închinătorii potrivit ritualurilor vechi. După ce vorbeşte despre Tatăl ca Obiect al închinării, El adaugă: „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.“ Trebuie să I te închini Tatălui potrivit cu ceea ce S-a revelat El Însuşi că este. Închinarea trebuie să fie în duh pentru că Dumnezeu este Duh. În felul acesta, închinarea adevărată nu este un act de emoţii religioase trezite de un ritual impresionant sau (şi) de muzică (lucruri de la nivelul sufletului. Ed.). Duhul este cea mai înaltă parte a omului şi dacă nu ne închinăm în duh, nu ne închinăm deloc.

Închinare „în adevăr“

Închinarea noastră trebuie să fie şi „în adevăr“. Adevăr înseamnă realităţile lui Dumnezeu Însuşi – ceea ce S-a revelat El Însuşi că este. Numai Domnul putea spune: „Eu sunt... adevărul“ (Ioan 14.6). Numai El este revelaţia perfectă a lui Dumnezeu; şi Domnul ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată. De aceea Domnul spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14.9). Deci, Tatălui avem să ne închinăm, în lumina acelei revelaţii care ne-a venit în Hristos. Totuşi, ceea ce nu dă lui Hristos adevăratul loc nu este adevărată închinare. Închinarea prin Duhul lui Dumnezeu şi lauda în Hristos Isus merg mână în mână (Filipeni 3.3).

Acesta este un fapt extrem de important. Dacă am înţeles că adevărata închinare este în duh, vom fi eliberaţi de ideea ritualistă care gândeşte că ne putem închina lui Dumnezeu în felul omului – cu cât mai impresionantă este ceremonia, cu cât mai mari cele înconjurătoare, cu atât mai mult ar fi acceptată închinarea. De asemenea, când înţelegem că o închinare reală trebuie să fie în adevăr, vom fi scăpaţi de încercarea de a ne închina lui Dumnezeu ca urmare a ştiinţei sau a studiului lucrării mâinilor lui Dumnezeu în natură. Vom căuta cunoaşterea lui Dumnezeu Însuşi aşa cum este descoperită în Hristos.

După închinare – slujirea, potrivit îndrumării Domnului Isus

După închinare vine slujirea, rezultat al activităţii pline de har a iubirii divine în inimile credincioşilor, care îi conduce la o mare varietate de lucrări pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binele sufletelor. Să nu facem aici vreo greşeală! Adevărata bază a unei slujiri adevărate este aceea că, deşi este făcută ca alţii să fie ajutaţi, ea este iniţiată pentru plăcerea şi sub îndrumarea Domnului Isus Hristos.

Singurul nostru motiv în slujire trebuie să fie să plăcem Domnului, care este exemplul nostru măreţ în privinţa aceasta. Vorbind despre Tatăl, El spunea: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29). Nu este de ajuns să facem lucruri corecte. Lucruri drepte făcute cu un motiv rău sunt rele înaintea lui Dumnezeu. Nu este de ajuns nici să acţionăm cu un motiv drept, dacă acţionăm, simplu, după gândurile noastre. Un om poate fi un bun lucrător, dar nu şi slujitor. Dacă este încăpăţânat şi independent, mereu se va arăta împotriva dorinţelor stăpânului şi va aduce tulburare. Nu va fi de prea mare folos. Din nou, Domnul este Exemplul nostru. În Ioan 4.34 El spunea: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Lui.“ Slujirea, deci, nu este o simplă lucrare, chiar bună lucrare, nici chiar activitate creştină de felul cel mai apropiat Scripturii, ci este acea activitate de sub îndrumarea Domnului.

Ioan 12.1-9 ne dă o bună ilustrare. Marta slujea: ea era la lucru la acea cină şi mulţi au beneficiat de ea, dar punctul important este că ea a făcut aceasta pentru Domnul. „I-au pregătit o cină acolo“. Era o slujire adevărată făcută dintr-o inimă plină de dragoste pentru Acela care înviase din morţi pe fratele ei. Apoi „Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă cu El“, un exemplu al acelei comuniuni cu Stăpânul, singura care dă caracter şi de slujire şi de închinare. Maria a luat mirul de nard curat de mare preţ şi I-a uns picioarele lui Isus (vers. 3). Ea a vărsat tot mirul pentru Domnul. Era revărsarea unei inimi preocupată numai de Hristos. Mirosul mirului a umplut casa. Închinarea adevărată este înmiresmată.

Tatăl caută închinători (Ioan 4.23). Domnul are nevoie de slujitori (2 Timotei 2.1-7). Să răspundem la amândouă dorinţele.

Închinarea nu este o formă; este exprimarea personală a dragostei şi a adorării

Noi nu trebuie să avem vreo formă pentru închinare. Iudeii din dispensaţia dinaintea noastră aveau o anumită formă de închinare exterioară, naţională, ceremonială, care ar fi fost primită de Dumnezeu dacă era adusă cu o inimă dreaptă. Dar inimile lor nu erau drepte, încât Domnul avea să spună: „în zadar Mi se închină ei“ (Matei 15.9). Dar închinarea noastră astăzi nu este naţională, nu înseamnă a spune anumite cuvinte sau a face unele ceremonii. Ea este expresia conştientă, personală a dragostei şi a adorării către Dumnezeu a inimilor noastre răscumpărate, individual.

Închinarea nu este o slujire; este o revărsare de adorare

Uneori oamenii vorbesc despre închinare faţă de Dumnezeu ori de câte ori este vreo slujire. Un predicator se ridică într-o duminică dimineaţa şi zice: „Să începem închinarea Domnului cu cântarea „Veniţi, voi cei păcătoşi, trudiţi şi împovăraţi.“ Pentru el, închinarea înseamnă desigur orice fel de adunare religioasă. Dar nu este aşa! Poate fi o adevărată slujire pentru Domnul când cineva conduce o adunare ca să zidească pe cei credincioşi sau ca să vestească mântuirea celor păcătoşi; dar aceasta nu este închinare nici pentru predicator, nici pentru ascultători. Închinarea nu este nici a asculta, nici a prezenta predici, nu este nici rugăciunea sau cântarea unor imnuri de evanghelizare. Închinarea este acea revărsare de adorare care se înaltă din sufletul celui răscumpărat către Dumnezeu şi nimic altceva!

Creştinii sunt şi preoţi şi slujitori

Iar creştinii sunt şi preoţi şi slujitori. 1 Petru 2.5, 9 ne spune: „sunteţi zidiţi... o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos (şi, de asemenea) o preoţie împărătească... ca să vestiţi virtuţiile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.“ Aceste cuvinte au fost scrise către toţi creştinii, nu către unii care ar forma „clerul“. Deci toţi suntem o preoţie şi sfântă şi împărătească. Ca preoţie sfântă aducem daruri spirituale lui Dumnezeu, adică Îi aducem închinare. Ca preoţie împărătească vestim virtuţiile lui Dumnezeu – şi aceasta este slujirea.

Niciunul nu are toate darurile

Este adevărat că noi toţi nu avem majoritatea darurilor arătate în 1 Corinteni 12.28, nici nu avem toţi darurile de evanghelist, păstor sau învăţător potrivit cu Efeseni 4.11, dar toţi putem sluji cum citim în Romani 12.3-8 (sau să avem „ajutorări“ ca în 1 Corinteni 12.28. Ed.). Dacă nu putem profeţii sau învăţa, putem arăta ospitalitate şi îndurare. Putem binecuvânta pe cei care ne persecută şi putem plânge împreună cu fiecare sfânt care plânge. Putem fi de ajutor oriunde este nevoie şi în toate acestea slujim în adevăr Domnului.

Calificări pentru închinare şi slujire

Totuşi sunt unele calificări ca noi să ne închinăm şi să-I slujim lui Dumnezeu cu adevărat. În ce priveşte închinarea, Evrei 10.19-22 ne spune că avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus“ şi suntem îndemnaţi să ne apropiem de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei.“ Acestea sunt calificări importante. Credinţa trebuie să fie într-un exerciţiu activ, pentru ca în felul acesta să avem siguranţă deplină bazată pe lucrarea lui Hristos – fără îndoială sau teamă. Apoi o inimă sinceră arată un suflet deschis care este rezultatul unei conştiinţe sensibile şi a judecăţii de sine. (Atunci putem avea îndrăzneală, nu teamă, ca să intrăm. Ed.)

În ce priveşte slujirea, să citim în Fapte 20.17-35. Aici apostolul Pavel, unul din cei mai însemnaţi slujitori ai lui Hristos, îşi revede felul în care a lucrat. Slujirea noastră poate fi neînsemnată comparată cu a lui Pavel, totuşi lucrurile care l-au caracterizat pe el trebuie să ne caracterizeze şi pe noi. Iată câteva din ele: „cu toată smerenia“, „cu lacrimi“ (care exprimau multă dragoste şi încercare), „n-am încetat“ (stabilitate), „n-am poftit argint, nici aur, nici îmbrăcăminte de la nimeni“ (cele mai îndreptăţite lucruri înaintea lumii) şi „v-am arătat în toate“ (practicând ceea ce predica). Acestea sunt calificări importante, în adevăr!

A face lucrul care este necesar

Cei tineri şi credincioşii de curând mântuiţi se întreabă deseori cum ar putea sluji Domnului. I-aş încuraja să slujească Domnului făcând, simplu, lucrul care (acolo unde îşi trăiesc viaţa în legătură cu Dumnezeu) este necesar, aproape de ei. „Să faci ceea ce este aproape“ este un ghid foarte bun pentru noi toţi, chiar dacă ar fi lucrul pe care nu ţi-ar place să-l faci!

Cu ani în urmă, o servitoare puţin educată din Virginia câştiga 4 dolari pe lună. Din aceştia, un dolar îl dădea la biserică şi un dolar misiunii pentru străinătate. Era cea mai darnică din acel loc în aceste două direcţii. Ceilalţi doi dolari mergeau la tatăl ei care era foarte sărac. Ea se îmbrăca din ce lucra ea însăşi, seara sau noaptea. Un misionar a venit pe acolo şi ea i-a pus la dispoziţie camera ei. Deschizând Biblia ei care era pe masă, el a observat că era subliniată la mai multe versete pe fiecare pagină. Ce l-a impresionat mai mult a fost nota ei de la Marcu 16.15: „Duceţi-vă în toată lumea!“ Şi nota ei era: „Oh, numai de-aş putea!“ A doua zi el a vorbit cu ea despre acest lucru, iar ea a început să plângă. În final, istoria s-a conturat. Ea se întorsese la Dumnezeu când avea 14 ani. În acea zi, ducându-se acasă, a găsit o hârtie pe care era scris: „Chemare pentru evanghelie în China.“ Nimeni nu ştia de unde era. Hârtia aceea însă i-a schimbat gândurile. S-a rugat 10 ani ca Domnul s-o trimită în China, dar El nu-i răspunsese.

Mai târziu, spunea ea, părea să-şi schimbe gândul. Chiar cu două săptămâni mai înainte, zicea că făcuse o greşeală şi că planul Domnului pentru ea era, simplu, să fie o misionară în bucătărie. De îndată rugăciunea ei era: „Fă-mă să vreau să fiu o misionară pentru Tine în bucătărie! Şi Domnul îi răspunsese la acea rugăciune. Timp de 10 ani ea dorise un lucru mare, chiar dacă nu neglijase lucrurile mai mici, aşa cum arătau contribuţiile ei. Dar numai târziu ajunsese să accepte şi lucrurile mici făcute pentru Domnul în locul strâmt al bucătăriei. Dar atunci Domnul a trimis-o în China, pentru o viaţă de slujire foarte binecuvântată: misionarul acela s-a convins că Dumnezeu în mod special îl trimisese acolo, ca s-o ajute să se ducă în China, şi s-a dus.

Astfel de slujiri să fie înmulţite! „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult“ (Luca 16.10).