Încercarea

„Domnul pedepseşte pe cine iubeşte!" (Evrei 12.6) 　　

Domnul Isus Hristos nu face niciodată o spărtură în viaţa noastră, decît pentru a trece prin ea şi a pune sufletele şi simţămintele noastre mai îndea-proape în legătură cu El însuşi. Cea mai mică înaintare în cunoaşterea dragostei şi a Persoanei Sale are mai mult preţ decît toate suferinţele pe care le-a îndurat vreodată omul. Nu este nimic care să se asemene cu această cunoaştere a Lui; ea durează pentru totdeauna.

Toti cei credincioşi nu trec liniştiţi prin această viaţă, cu toate că unii pot să fie mai puţin încercaţi decît alţii; dar, la urma urmei, sîntem întristaţi „pentru puţină vreme, dacă trebuie" (1 Petru 1.6). Nu vă neliniştiţi; Cel care ţine frînele, care socoteşte ceea ce vă este de folos, este Dumnezeu. Lui nu-I place să ne întristeze. El socoteşte că ne este de folos să trecem pe aici, însă numai pentru un timp. Adesea simţim o foarte mare încurcătură cînd aducem greutăţile noastre înaintea lui Dumnezeu.

„Cum aş putea" - va zice, uneori, un credincios întristat - „cînd durerea mea este rodul păcatului meu? Aş putea, cu inima întreagă, să aduc necazurile mele înaintea lui Dumnezeu, ştiind că le merit?" - Da, căci Domnul Hristos le-a purtat înaintea lui Dumnezeu. Acesta este locul pe care mă pot aşeza. Dumnezeu poate să intervină, să-mi vină în ajutor în toată încercarea mea, pentru că lucrarea Domnului Hristos pentru mine a fost pe deplin săvîrşită. în general, orice suferinţă provine din păcat şi orice ajutor este întemeiat pe ispăşire.

Nu există situaţie în care să se găsească un sfînt (un credincios), în care să nu poată căuta prezenţa lui Dumnezeu, pentru a fi ajutat.

Am fost foarte fericit în timpul bolii mele; ea m-a făcut să simt mai mult ca oricînd că cerul şi sînul lui Dumnezeu sînt refugiul meu, să văd că voi vieţui, că voi fi în veci cu El.

Mîndria şi o dîrzenie fermă (plină de stoicism) în faţa suferinţei nu ni se potrivesc. Sufletele noastre nu sînt aduse în felul acesta la Dumnezeu, ci dim-potrivă, astfel ele sînt ţinute la distanţă de El. Cînd durerea te cuprinde cu totul şi pare fără sfîrşit, ea îţi dă intimitate cu El, care are voinţa şi puterea de a ne veni în ajutor; iar atunci, noi găsim într-adevăr izvoarele noastre în Dumnezeu.

Dacă am aduce toate amărăciunile noastre îna-intea lui Dumnezeu, pentru a trece prin ele întradevăr cu El, inimile noastre ar fi cu totul libere si fericite de a se uita pe sine şi a purta grijă de alţii.

Cînd sufletul celui credincios este în încercare, năzuinţa naturală a credinţei lui este de a se îndrepta spre Dumnezeu, ca spre izvorul şi nădej-dea sa. Nu există un timp mai plăcut ca cel al uitării de sine şi ca cel al încercării, pentru sufletul care se încrede în El.

Cînd privim în urmă, la viaţa noastră trecută, sîntem îndreptăţiţi să-L binecuvîntăm pe Dumne-zeu pentru încercările prin care am trecut, mai mult decît pentru orice alt lucru.

El binevoieşte să Se coboare în toate împreju-rările noastre si, cu ocazia unei întristări cu totul neînsemnate, intervenţia Sa are ca rezultat nu de a ne ajuta să regăsim ceea ce am pierdut, ci de a ne ajuta să-L întîlnim pe Dumnezeu în locul durerii noastre.

Va veni timpul cînd toate suferinţele se vor sfîrşi, dar Prietenul nostru va rămîne. El este Acela a Cărui dragoste a fost pusă la încercare, este Prietenul nostru adevărat. El a intrat în cele mai adînci nelinişti ale inimilor noastre şi vrea să ne facă părtaşi bucuriei Sale pentru totdeauna.