Înaintea lui Ahab şi părăsit în singurătate

„Ilie tişbitul, unul din locuitorii Galaadului, a zis lui Ahab: «Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu" (1 Împăraţi 17.1).

„Am rămas numai eu singur şi ei caută să-mi ia viaţa"(1 Împ. 19.10).

Aţi înţeles, este vorba de Ilie.

El a apărut pe neaşteptate înaintea împăratului Ahab, aducând un mesaj înspăimântător. Iacov ne spune că, înainte de a aduce acel mesaj pentru Ahab, cel mai rău împărat care se ridicase în Israel, el s-a rugat: „Ilie era un om cu aceeaşi fire ca noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat pe pământ trei ani şi şase luni" (Iacov 5.17).

Deseori auzim că oamenii se roagă să plouă. Dar de ce să se roage ca Dumnezeu să oprească ploaia astfel încât să aducă o secetă atât de grea? Pentru că, în părtăşie cu Domnul, Ilie a înţeles că starea spirituală a Iui Israel era atât de decăzută şi poporul atât de răzvrătit, încât erau necesare măsuri drastice pentru trezirea poporului, astfel ca acesta să se întoarcă la Domnul. Seceta a ţinut trei ani şi jumătate.

Ne rugăm numai pentru binecuvântări care să aducă prosperitatea naţiunii noastre şi a celor dragi, chiar dacă s-au îndepărtat de Ia Domnul şi au practici rele şi dăunătoare? Nu putem să ne rugăm ca Domnul să-i binecuvânteze atunci când fac asemenea lucruri! Mult mai bine ar fi să ne rugăm ca Domnul să le dea ce crede El că ar fi mai potrivit pentru a răzbate la inimile lor. Nu putem cunoaşte cu certitudine ce măsuri trebuie luate pentru a fi atinse scopurile lui Dumnezeu, dar ştim că este cu mult mai bine să-şi întoarcă inimile către El decât să li se îngăduie o cale uşoară, cu plăceri.

Până acum, Ilie, omul lui Dumnezeu, a vorbit şi a lucrat cu credincioşie pentru Dumnezeu într-o vreme când Ahab l-a adus pe Israel Ia idolatrie. Şi Ilie a câştigat o mare victorie pentru Dumnezeu împotriva falşilor profeţi preferaţi de Ahab şi de soţia lui, Izabela.

Dar Izabela s-a înfuriat împotriva lui Ilie, ameninţând să-1 omoare în ziua următoare. Acum îl vedem pe Ilie, cel care fusese ferm hotărât în confruntarea cu Ahab şi cu falşii profeţi, în mod trist, speriat de ameninţarea Izabelei şi fugind departe, în pustiu, rugându-L pe Domnul să-i ia viaţa, pentru că nu era mai bun decât părinţii săi. Crezuse el că era mai bun decât părinţii săi? Da! Şi pare că se simţea răspunzător că nu avea rezultatele pe care, considera el, ar fi trebuit să le aibă.

Lăsăm noi rezultatele în seama lui Dumnezeu? Ce lecţie pentru noi! Chiar când lucram într-adevăr pentru Dumnezeu, putem fi descurajaţi. De ce? Pentru că privirile se opresc la noi înşine!

Dacă dorea cu adevărat să moară, atunci de ce nu a rămas la Izreel, ca să devină martir prin mâna Izabelei? Dar Dumnezeu nu intenţiona ca el să moară. El a fost înălţat la cer fără a muri (2 Împaraţi 2.11)

Însă după ce Ilie a învins pe profeţii lui Baal, a auzit că Izabela îi ameninţa viaţa. Plin de teamă, a fugit în pustiu, unde Domnul l-a întrebat: „ Ce faci tu aici, Ilie? " Răs- punsul lui arată că nu mai avea claritate pentru viitor. Viteaz, plin de credincioşie, zelos până ieri, Ilie răspunde: „Am rămas numai eu singur şi ei caută să-mi ia viata". Era Ilie singur? Nu, nu era singur; Dumnezeu era cu el, ajutându-l să iasă din singurătatea lui.

Singurătatea poate schimba felul în care privim toate lucrurile şi să ne facă să gândim că am fost uitaţi de Dumnezeu şi de alţii.

* * *

O femeie credincioasă al cărei copil tocmai murise era foarte întristată. Ca să afle mângâiere, mereu îşi amintea: „Dumnezeu trăieşte". Când şi al doilea copil i-a fost luat, ea a continuat să aibă încredere: „Mângâierile se duc, dar Dumnezeu trăieşte". Dar când i-a murit şi soţul, disperarea ei părea copleşitoare. Ultimul copil, amintindu-şi ce spusese mama ei înainte, a întrebat-o: „A murit Dumnezeu, mama? A murit Dumnezeu?" Duhul Sfânt a folosit aceste cuvinte ca să-i atingă inima. Ea a realizat din nou că Dumnezeu, care fusese cu ea până atunci, n-o lăsase singură, chiar şi în încercarea ei severă.

Prin ce criză trecem? Ne face ea să ne simţim singuri? Să ne amintim că Dumnezeu trăieşte! Şi El a spus: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evrei 13.5). El niciodată nu ne va lăsa singuri. Chiar când toate în jur se întunecă, Dumnezeu ne şopteşte promisiunea: „Nicidecum nu te voi lăsa".