Îl vedem pe Isus

2 Evrei 2.8-18

Credinciosii, luând parte la suferintele lui Hristos si fiind încurajati, atunci când îsi îndreapta privirile spre Isus în glorie.Gloria actuala a lui Hristos în ceruri ne este descoperita pentru a produce bucurie inimilor si pentru a ne întari pe drumul credintei. Pentru a accentua adevarul cu privire la pozitia înalta în care Dumnezeu L-a asezat pe Omul ascultator, scriitorul epistolei citeaza din Psalmul 8 care ne descopera gloriile viitoare ale Fiului Omului, odinioara smerit si în suferinta, dar care va domina asupra întregului univers. “L-ai facut sa stapâneasca peste lucrarile mâinilor Tale; ai pus toate sub picioarele lui” Psalmul 8.6. Dreptul Sau la mostenirea întregului domeniu al creatiei a fost deja recunoscut în ceruri, dar mostenirea Sa glorioasa Îi va fi data într-o zi viitoare. Este ceea ce citim în versetele 7 si 8 din Evrei 2. Drepturile lui Hristos sunt înca nerecunoscute pe pamântul pe care în vremea absentei sale stapâneste un uzutpator, iar slujitorii care Îi sunt credinciosi Domnului sunt chemati sa ia parte la suferintele si la respingerea Sa. Totusi cei care umbla prin credinta, cunosc gândul lui Dumnezeu. Ei stiu ca Cel care este respins astazi pe pamânt este Domnul tuturor lucrurilor, este încununat cu glorie în cer si asteapta ca toate sa-I fie puse sub picioare. Era important pentru credinciosii iudei carora li se adresa epistola sa înteleaga acest adevar scump, pentru ca riscau sa se descurajeze din cauza suferintelor de pe cale.

Solutia la starea lor era sa-si îndrepte privirile spre Isus înaltat la dreapta lui Dumnezeu si de a-L privi prin credinta în plinatatea gloriei, puterii, biruintei si dragostei sale. În acest fel inima este coplesita si încurajata sa urmeze calea în lupta si suferinta. Cel pe care Îl vedem (versetul 9), este Omul glorificat care a dus în ceruri aceasta umanitate pe care Si-a asumat-o din dragoste si ascultare. Devenind Om, el a fost facut cu putin mai prejos decât îngerii pentru ca a intrat prin har într-o conditie inferioara lor “datorita mortii pe care a suferit-o” adica a luat aceasta pozitie pentru a putea suferi moartea ispasitoare de la cruce. Care sa fi fost motivele care au dus la aceasta smerire de bunavoie si la suferintele Fiului lui Dumnezeu? Patru dintre ele ne sunt prezentate în acest capitol.

Patru motive ale smeririi de bunavoie si suferintelor lui Hristos

1. Pentru gloria lui Dumnezeu - rascumpararea si împacarea Se cuvenea gloriei lui Dumnezeu care fusese dezonorat prin pacatul omului, ca acela care era capetenie a mântuirii sa fie desavârsit prin suferinte (versetul 10). Gloria Dumnezeului creator prin care si pentru care sunt toate, cerea ca raul care întina lucrarea mâinilor Sale sa fie îndepartat dinaintea ochilor Sai. Mai mult, în dragostea Sa, El îsi propusese sa duca oameni mântuiti si desavârsiti în glorie: dorea fii în prezenta si în locuinta Sa; astfel, se cuvenea maretiei Sale ca ei sa fie curatati de starea lor de pacat printr-o lucrarea care sa satisfaca exigentele naturii Sale. Cel care Îsi asumase cauza lor, Capetenia mântuirii lor, oricât ar fi fost de perfect în El Însusi, nu putea sa Si-i asocieze în glorie, decât dupa ce va fi suferit pentru ei moartea de la cruce. A fost “desavârsit prin suferinta” (versetul 10), adica a fost facut în totul potrivit sau calificat pentru aceasta lucrare, pentru aceasta pozitie de mântuitor al pacatosilor pierduti, prin faptul ca si-a dat viata pentru ei la cruce. “Harul lui Dumnezeu” este sursa lucrarii de rascumparare. Acest mare sacrificiu a fost rezultatul compasiunilor sale fata de copiii vinovati ai lui Adam. Sfintenia Sa cerea pedepsirea pacatului, de aceea Cel care ne-a înlocuit a trebuit sa guste moartea. A simtit în sufletul Sau sfânt toata amaraciunea în judecata divina. Efectele biruintei Sale se extind asupra întregului domeniu al creatiei, pentru ca El a gustat moartea “pentru tot”. Împacarea credinciosilor cu Dumnezeu este o binecuvântare actuala câstigata prin credinta în sângele lui Hristos (Romani 5.10; Coloseni 1.21). Dar întregul univers a fost murdarit prin revolta creaturilor cazute si va fi împacat cu Dumnezeu, adica adus într-o stare în care El sa-Si poata gasi placere în lucrarea mâinilor Sale, în virtutea lucrarii lui Hristos de la cruce. “Pentru ca întregii plinatati I-a placut sa locuiasca în El si prin El sa împace toate fata de ea, fie de pe pamânt, fie cele din ceruri, facând pace prin sângele crucii Lui - prin El.” (Coloseni 1.19, 20).

Aceasta reconciliere numita “înnoire” (Matei 19.28) este de fapt “restabilirea tuturor lucrurilor” (Fapte 3.21) care va fi îndeplinita prin desfasurarea puterii lui Hristos în ziua Sa (Coloseni 1.20). El a gustat moartea pentru tot (oameni si lucruri), pentru ca acum, cei credinciosi si mai târziu lucrurile create, sa se afle într-o relatie binecuvântata si imuabila cu Dumnezeu.

Rodul glorios al lucrarii de rascumparare este de a aduce într-o unitate intima pe Hristos si pe sfintii ceresti, pe terenul rascumpararii. “Pentru ca si Cel care sfinteste si cei care sunt sfintiti, toti sunt dintr-unul” (versetul 11). “Cel care sfinteste”, Hristos, Omul biruitor asupra mortii, si cei pe care i-a sfintit pe care i-a separat de aceasta lume si i-a izbavit de vechea lor conditie de pacat, de moarte si de robie, si i-a adus la viata prin mântuire, sunt toti dintr-unul. Adica sunt dintr-o aceeasi origine în înviere, asezati astfel pe un teren comun de binecuvântare, având aceeasi pozitie de favoare înaintea lui Dumnezeu: El, Capetenia, întâiul nascut dintre cei morti, se afla pe acest teren datorita excelentei Sale infinite; ei, fratii si tovarasii Lui sunt introdusi în virtutea sacrificiului Sau. Potrivit uzantei epistolei, aceste adevaruri sunt întarite cu trei citate din Vechiul Testament. Hristos ar fi avut suficiente motive sa se rusineze de fratii Sai, de fapturi ca noi, dar El ne vede ca obiecte ale gândului lui Dumnezeu, ca cei spalatii prin sângele Sau si se poate deci identifica cu ai Sai, luându-Si loc împreuna cu ei pe terenul învierii pe care i-a adus prin lucrarea Sa. De asemenea, potrivit cuvântului profetic, El declara: “voi vesti Numele Tau fratilor Mei” (versetul 12). El doreste sa ne numeasca frati, dar ar fi nepotrivit ca noi sa-L numim Frate. Sa evitam acest limbaj care nu se potriveste scripturii. Remarcam prin acesta cu câta grija Cuvântul apara gloria personala a Celui care a coborât pâna la noi. Astfel, în versetul 11 citim: “Cel care sfinteste si cei care sunt sfintiti sunt toti dintr-unul”. Duhul nu spune din acelasi Tata, ceea ce ar fi pus pe Fiul pe acelasi nivel cu cei pe care I-a sfintit. Adevarul unitatii dintre El si sfinti este afirmat fara a se aduce atingere gloriei Sale personale. El spune atunci când li se adreseaza: “Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru” (Ioan 20.17), si nu spune: “Tatal nostru”, ceea ce ar fi implicat o egalitate de natura între Fiul si cei pe care El i-a adus la Tatal. Gloria Sa personala si divina nu a avut nimic de suferit indiferent cât de profunda a fost smerirea Sa de bunavoie.

Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor dupa biruinta Sa asupra mortii si a printului ei aratându-le relatia si pozitia noua în care i-a asezat în fata Tatalui si înaintea lui Dumnezeu. El are acum o Adunare, unita cu El, obiect al favorii lui Dumnezeu, si care poate sa cânte laude sub calauzirea Sa, pentru ca el se gaseste în mijlocul sfintilor Sai pentru a le ocupa inimile cu Persoana Sa si cu dragostea Tatalui.

Al doilea pasaj citat ne descopera caracterul practic al lui Hristos manifestat în viata de dependenta si ascultare pe pamânt “Eu ma voi încrede în El” (versetul 13). Aceasta trebuie sa realizam pentru a reflecta pe Cel ce este model desavârsit si pentru a fi martori ai Sai în timpul absentei Sale. În sfârsit, într-un al treilea citat gasim împlinirea glorioasa a planului lui Dumnezeu cu privire la sfintii pe care i-a unit cu Hristosul biruitor asupra mortii. El poate deja sa-I prezinte Tatalui ca rod al lucrare Sale, copiii pe care El i I-a dat (Isaia 8.18). În Ioan 17 El vorbeste despre ei în mai multe rânduri ca fiind aceia pe care i I-a dat Tatal (Ioan 17.6, 9, 12, 24). La sfârsitul calatoriei îi va lua în prezenta Sa “cu mare bucurie” (Iuda 24) si atunci se va realiza deplin acest cuvânt: “Iata Eu si copii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (versetul 13). În vremea în care Israelul si-a respins Mesia si Domnul înca lasa poporul acesta în necredinta, biserica este ca o ramasita credincioasa care Îi recunoaste drepturile si Îi apartine ca Adunare.

2. Pentru a-i mântui pe oameniGasim apoi un al doilea motiv important al smeriririi Domnului, de bunavoie. Cei pe care dorea sa-i mântuiasca erau oameni: El trebuia deci sa intre în conditia lor, sa îmbrace un trup omenesc desavârsit format de Dumnezeu si sa împlineasca în dreptate planurile dragostei Sale, suferind si murind pe cruce pentru ca Dumnezeu sa fie glorificat: “deoarece copiii sunt partasi sângelui si carnii, si El în acelasi fel a luat parte la ele” (versetul 14). “Sângele si carnea” indica umanitatea, în contrast cu o conditie spirituala ca aceea a îngerilor. Expresia “carne si sânge” este folosita de scriptura pentru a desemna starea morala a omului cazut (1 Corinteni 15.50; Galateni 1.16). Dar aceasta din urma expresie nu poate fi aplicata lui Hristos. Umanitatea Sa era curata si fara pata. “Sfântul care se va naste se va chema Fiu al lui Dumnezeu” (Luca 1.35). El a luat parte la sânge si carne; pentru cei pe care a venit sa-i mântuiasca termenul folosit este cu totul diferit. Prin har, El a intrat în aceasta conditie de smerire fara ca umanitatea Sa sa cunoasca în vre-un fel decaderea umanitatii noastre.

3. Pentru a-i izbavi pe credinciosi de robia lui Satan“Copiii” pe care Fiul vesnic îi rascumpara pentru a-i aduce la Tatal erau mai înainte cazuti sub puterea diavolului. Capetenia mântuirii lor trebuia sa devina om pentru a putea suferi moartea pentru ei. Trebuia sa coboare în acest teritoriu, cea din urma reduta a vrasmasului. Acesta, prin teama pe care moartea o inspira victimelor sale, îi tinea pe toti în robie, dar murind pentru noi El ne-a sfarâmat lanturile. Prin credinta ne bucuram de aceasta izbavire în puterea Duhului Sfânt, care ne descopera gloria în care a intrat Hristos, cum si unirea noastra cu El în viata si dreptate. Sa remarcam ca Hristos a biruit pe Satan “prin moarte” si l-a facut astfel fara putere pentru cei care cred în El. David taie capul uriasului cu aceeasi arma cu care înspaimânta pe Israel, cu sabia lui Goliat (1 Samuel 17.51). Este de asemenea semnificatia ghicitorii lui Samson: “din cel ce manânca a iesit ce se manânca si din cel tare a iesit dulceata” (Judecatori 14.14). Din leul sfâsiat de omul puternic a iesit dulceata izbavirii si a binecuvântarilor divine, rod al biruintei lui Hristos. Biruinta asupra Satanei a fost tocmai prin moartea pe cruce. Moartea Sa putea sa apara ca o înfrângere. Asa o vedeau si cei doi ucenici ai sai care se întorceau trist la Emaus (Luca 24), dar au învatat sa-L cunoasca pe al doilea Adam, biruitor asupra mortii. El l-a biruit pe cel care avea “puterea mortii”. Hristos are acum aceasta putere. El tine cheile mortii (pentru trup) si ale Locuintei mortilor (pentru suflet) (Apocalipsa 1.18). Moartea înca exista, dar pentru credinta ea a pierdut caracterul sau de împarateasa a spaimelor. În învierea lui Hristos a fost o manifestrare stralucita a biruintei Sale. Puterile întunericului au fost, am putea spune, luate roabe în triumf asa cum erau dusi odinioara vrasmasii biruiti care împodobeau cortegiul generalilor romani victoriosi (Coloseni 2.15; Efeseni 4.8).

4. Pentru a putea simti împreuna cu ai SaiSa consideram acum si ultimul aspect sub care ne este prezentat adevarul smeririi Domnului si a rezultatelor ei binecuvântate. El trebuia sa coboare în aceasta scena de suferinte pentru a intra în har în încercarile celor pe care dorea sa-i mântuiasca. Învatând astfel printr-o experienta dureroasa ce înseamna drumul de ascultare pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, El poate acum sa exercite, în prezenta lui Dumnezeu, slujba de preotie pentru ai Sai care sunt în lupta: “pentru ca în ceea ce El însusi a suferit, fiind ispitit, poate sa-i ajute pe cei ispititi” (versetul 18). El ne atrage inimile spre cer descoperindu-ne gloria si dragostea Sa, alaturi de binecuvântarile infinite care decurg din chemarea noastra cereasca. Sa ne atintim privirile spre Isus initiatorul si desavârsitorul credintei si sa alergam cu rabdare în întâmpinarea Sa, “dând la o parte orice greutate si pacatul care ne înfasoara asa de usor” (12.1).