Ieremia 24

Două lucruri ne atrag atenţia în capitolul 24. În primul rând supunerea faţă de judecată atunci când Dumnezeu este cel care o execută este dovada înţelegerii Cuvântului său şi a adevăratei spiritualităţi. Necredinţa se bazează nu pe stabilitatea promisiunilor ci pe pretextul promisiunilor, pe stabilitatea rânduielilor oamenilor care se bucură de ele. Cei care se supun judecăţii lui Dumnezeu asupra infidelităţii omului - o judecată care se potriveşte cu bucuria de promisiuni şi care lucrează eliminând rânduielile a căror stabilitate nu este garantată de Dumnezeu, dar în raport cu care omul s-ar fi bucurat de promisiuni dacă ar fi fost credincios - aceia se vor bucura de efectul deplin al promisiunilor faţă de care Dumnezeu nu se poate să nu fie credincios. Al doilea lucru de remarcat este că, atunci când Dumnezeu doreşte să încurajeze credinţa celor care se supun judecăţii, ajungând prin supunere la această convingere sfântă că omul merită să fie judecat, nu se limitează la nimic mai puţin decât împlinirea completă a promisiunilor, împlinire care depinde de fidelitatea Lui, indiferent cât de fidel se arată omul, pentru că omul nu se poate bucura de împlinirea promisiunilor altfel decât printr-o lucrare a lui Dumnezeu în el, care îl pune pe om într-o stare potrivită pentru ca să fie împlinite promisiunile (v. 6-7). Poziţia poporului în momentul profeţiilor lui Ieremia furnizează o ocazie evidentă pentru dezvoltarea acestor două principii, pentru că poporul şi familia lui David nu au fost deloc credincioşi faţă de Dumnezeu. Este trist şi umilitor când trebuie să recunoaştem că vrăjmaşii lui Dumnezeu au dreptate. Un singur lucru ne consolează: faptul că Dumnezeu are dreptate (Ezec. 14:22-23) şi că nu se poate ca El să nu reuşească să-şi împlinească promisiunile.