Ieremia 19-20

Capitolele 19 şi 20 ne prezintă judecata Ierusalimului în termeni care nu cer multe explicaţii. Ultimul din aceste capitole ne oferă un exemplu de opoziţie din partea preoţilor şi ne arată ceva din ce a avut de suferit Ieremia, fără însă ca aceste suferinţe să-l împiedice să-l denunţe chiar pe preot şi să repete ceea ce spusese cu privire la Ierusalim. Ne este prezentat şi efectul acestor suferinţe asupra inimii profetului: el fusese ca şi forţat de Yahve să dea acele mărturii şi nu avea acel duh care să se bucure în suferinţe prin puterea Duhului Sfânt - fapt care este valabil şi pentru rămăşiţa credincioasă. Ieremia era continuu subiect de batjocoră. Îl pândeau ca să găsească ceva să-i reproşeze, până într-atât încât el ar fi vrut să tacă, dar cuvântul lui Yahve era ca un foc în oasele lui. Toate acestea, adică profunda nelegiuire a oamenilor, sunt, vai! atât uşor de înţeles: oameni care poartă numele de popor al lui Dumnezeu, în aşa fel încât o inimă slabă dă înapoi în faţa unor asemenea nelegiuiri, dar, în aceste situaţii, cuvântul în sine este prea puternic pentru ca să poată fi ţinut în lăuntru. Cu toată această temere, ele era conştient că Yahve era cu el, aşa că Ieremia cerea răzbunare, aceasta fiind eliberarea şi chiar singurul mijloc de eliberare pentru cei care poartă mărturia lui Hristos într-o asemenea poziţie. Această eliberare este cântată în versetul 13, dar în versetele 14-18 vedem până unde poate împinge necazul personal un suflet pus la o asemenea încercare.

Acelaşi lucru se vede la Iov, care oferă o imagine a aceleiaşi stări, adică a unui suflet pus la-ncercare de toate răutăţile lui Satan, fără să aibă deplina cunoştinţă a harului însoţită de sentimentul nimicniciei sale şi uitând de sine. Aceasta va fi exact situaţia rămăşiţei credincioase în zilele din urmă. Hristos este modelul de comportament perfect în încercare, pentru că El a fost încercat în totul şi a simţit deplin realitatea încercărilor când a trebuit să sufere pentru alţii ca să pună bazele harului pentru ei.