Ieremia 18

Această uşă deschisă pentru pocăinţă este prezentată în mod clar înaintea poporului în această profeţie (v. 1-10), dar poporul, plin de îndrăzneală spre rău, a dispreţuit minunata răbdare a lui Dumnezeu şi s-a lăsat în voia pornirilor lui rele, prin care Satan i-a luat orice speranţă legată de Dumnezeu. Prin profet, Dumnezeu a anunţat judecata Lui, iar mărturia lui provoacă exprimarea unei conştiinţe împietrite în siguranţa şi imuabilitatea privilegiilor şi binecuvântărilor legate de rânduielile pe care Dumnezeu le dăduse poporului său, prin care ei întreţineau relaţiile lor cu El. Ce groaznică imagine a orbirii! Influenţa sistemului ecleziastic este din ce în ce mai mare din momentul împietririi conştiinţei împotriva mărturiei lui Dumnezeu deoarece necredinţa, care de fapt tremură, caută adăpost în presupusa stabilitate a ceea ce a rânduit Dumnezeu prin instituirea de forme apostate care constituie un zid contra mărturiei lui Dumnezeu, pe care ei urmăresc s-o ascundă, atribuind rânduielilor instituite de ei stabilitatea pe care numai Dumnezeu însuşi o poate da. Totuşi conştiinţa vorbeşte şi nu îl poate lăsa pe necredincios să se bucure de speranţa că este în relaţie bună cu Dumnezeu. Când Dumnezeu îşi deschide inima, ei spun că nu mai au ce să spere şi continuă să facă rele, pentru că, oricum, “legea nu va pieri de la preot, nici sfatul de la înţelept”, iar cum falşii profeţi ascultau ce voia poporul, poporul spune: “nici cuvântul fără profet”. Consider că avertismentul din acest capitol este extrem de solemn: nu este cu putinţă să ne imaginăm un tablou mai groaznic al poporului mărturisitor. Profetul a cerut judecata lor vorbind în duhul rămăşiţei călcate în picioare de răutatea adversarilor Domnului.