Ieremia 15

Începutul capitolului 15 continuă finalul capitolului 14, dar cuprinde şi o învăţătură remarcabilă şi principii foarte instructive. Yahve declară că şi de ar fi Moise şi Samuel, a căror iubire şi credinţă în mijlocirea pentru Israel au rămas fără egal printre toţi slujitorii lui Dumnezeu pentru popor care stătuseră înaintea Lui până atunci, chiar dacă acei doi conducători preaiubiţi ar fi fost prezenţi, totuşi Dumnezeu nu ar fi putut primi poporul ca fiind plăcut. Cine ar mai fi avut milă de el? Yahve însuşi avea să-i abandoneze. De la versetul 10 vedem adevărata poziţie a rămăşiţei credincioase într-un asemenea caz, care este o învăţătură din cele mai impresionante pentru noi.

Ieremia se plângea de soarta lui în mijlocul unui popor a cărui pedeapsă îi apăsa inima şi a cărui ură se încrâncena împotriva lui fără motiv. În versetele 11-14 vedem că el reprezenta poporul înaintea lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, rămăşiţa credincioasă este separată de masa celor răi. De la versetul 15 rămăşiţa se prezintă separată, dar poartă durerea pentru calamităţile care lovesc poporul, şi totuşi, în acelaşi timp, cere judecarea celor răi şi împotrivitori faţă de adevăr. Ca răspuns, profetul primeşte indicaţii precise privind umblarea unui credincios aflat într-o asemenea poziţie. Cuvântul mâncat şi digerat în inimă este puterea care determină această umblare (v. 15).

În loc să-l asocieze vrăjmaşilor şi batjocoritorilor poporului, care, văzând starea mizerabilă şi ipocrizia celor care se numeau poporul lui Dumnezeu, găseau un bun prilej să-i batjocorească, Cuvântul avea efectul de a-l face să se depărteze de acea stare a poporului, şi, datorită iubirii faţă de popor, să se izoleze ca şi cum ar fi cauzat el însuşi cauza indignarea lui Dumnezeu, ca şi când el ar fi fost poporul. Cuvântul care descoperea relaţiile lui Dumnezeu şi ale poporului, arătându-i poporului privilegiile şi îndatoririle lui, îl forţau pe profet să judece starea poporului, dar îl şi făceau să simtă toate consecinţele judecăţii lui Yahve - judecată atât de grozavă pentru inima lui - în măsura în care el realiza legătura strânsă de afecţiune şi binecuvântarea care Îl lega pe Dumnezeu de poporul Său în starea lui normală şi cele ce caracterizau acea stare normală. Profetul spune: “M-ai umplut de indignare” (v. 17).

În versetele 19-21, Dumnezeu dă instrucţiuni exacte cu privire la acea situaţie. El i s-a adresat lui Ieremia ca şi cum ar fi fost acel popor pe care îl reprezenta înaintea Lui dar şi, în acelaşi timp, potrivit cu credinţa lui individuală. Întâi i-a spus: “Dacă te vei întoarce, te voi aduce înapoi şi vei sta înaintea Mea”. Această uşă care rămâne deschisă până ce oamenii o închid este întotdeauna în căile lui Dumnezeu, deşi el ştie bine că omul nu vrea să profite de ea.

Oare totul se reduce, cât timp este pronunţat cuvântul “astăzi” (Psalmul 95) şi uşa este deschisă, la a invita poporul răzvrătit să se întoarcă? Nu, cel credincios are şi altceva de făcut: “dacă vei separa ce este de preţ de ce este fără valoare vei fi ca gura Mea”. Iată care este lucrarea deosebită a credinciosului pătruns de cuvânt chiar în mijlocul ruinei adusă de răzvrătirea poporului lui Dumnezeu. Când gândurile inimii lui sunt la reproducerea acestui Cuvânt şi a afecţiunilor lui Dumnezeu care sunt descoperite în el, poate el atunci să respingă în masă tot poporul ca fiind rău? Sigur că nu. Poate atunci el să accepte răzvrătirea lui, pentru care sunt şi mai vinovaţi tocmai pentru că sunt ai lui Dumnezeu? Nici aşa nu se poate. El trebuie să ştie să facă ceea ce face Dumnezeu, şi anume să ţină cont de tot ce este bun, şi, dacă este prea târziu pentru a păstra totul, să nu condamne niciodată ceea ce este de la Dumnezeu. Ochiul Lui pătrunzător nu pierde niciodată din vedere ceea ce Îi aparţine. Aşa sunt şi afecţiunile profetului.

Dar Dumnezeu este Acela care gândeşte în felul Lui propriu şi lucrează după voia Lui, care se ataşează de ceea ce este de preţ, recunoscând ce este de preţ şi separându-l de ce este de dispreţuit. Nu este tocmai judecata lui Dumnezeu asupra a ce este rău, dar atunci când răul face ca judecata să fie iminentă, energia Duhului şi forţa Cuvântului ne fac să ne ataşăm de bine, să deosebim ce este bun şi să-l separăm de rău, şi, dacă ştim să separăm acestea suntem ca gura lui Dumnezeu. Dumnezeu le va separa în judecată, lovind răul. La cel credincios separarea o face Duhul lui Dumnezeu, care separă ce este de preţ de ceea ce este de dispreţuit.

Mai este încă un al treilea principiu: odată ce, prin înţelegerea spirituală, credinciosul este despărţit de umblarea celor răzvrătiţi, el nu trebuie să gândească nici măcar o clipă să revină alături de ei. “Ei să se întoarcă la tine, dar tu să nu te întorci la ei”. În fine, în această poziţie, credinciosul este, din partea lui Dumnezeu, ca “un zid tare de aramă”. Împotriva lui sunt cei răzvrătiţi care se laudă cu numele de popor al lui Dumnezeu, dar ei nu vor învinge pentru că Domnul este cu el. Eliberarea îi este promisă lui Ieremia.

Dar această promisiune, a cărei aplicaţie imediată este cu privire la profet, cuprinde o învăţătură din cele mai valoroase pentru noi, având în vedere principiul care ne poate îndruma în timpuri asemănătoare: trebuie răbdare, dar drumul este trasat în mod clar. Uşa este întotdeauna deschisă din partea lui Dumnezeu, iar separarea a ceea ce este de preţ de ceea ce este fără valoare ne face ca gura lui Dumnezeu. Trebuie să refuzăm în mod absolut să ne întoarcem la necredincioşi. Acestea sunt principiile pe care Dumnezeu le expune aici. Cuvântul primit în inimă este resursa pentru a face acestea. Dar, chiar urmând aceste principii, credinciosul este departe de a dispreţui poporul decăzut. Dimpotrivă, inima credinciosului ia asupra sa toată durerea pentru situaţia poporului lui Dumnezeu sau pentru ceea ce poartă în mod public numele de popor al lui Dumnezeu.