Ieremia 11-12

Câteva lucruri de remarcat cu privire la capitolul 11. Dumnezeu îl tratează în continuare pe Israel pe temeiul responsabilităţii, reamintindu-i invitaţia de a asculta, pe care i-o adresase încă de la ieşirea din Egipt. El urma să aducă asupra poporului răul cu care îl ameninţase. Şi totuşi îl mai numea încă pe Israel preaiubit. Dar, aşa corupt cum era, ce mai putea face Israel în casa Lui? În pofida a tot ceea ce ar fi putut fi ea pentru el, judecata avea să vină. În finalul capitolului, Ieremia se prezintă în poziţia rămăşiţei credincioase care are mărturia lui Dumnezeu. Poziţia lui aminteşte în mod constant de Hristos în Psalmi. În mod evident, Duhul lui Hristos se exprimă frecvent prin gura lui, dar, din câte văd eu, sunt folosiţi termeni care se leagă de împrejurările în care era Ieremia, ceea ce face ca sentimentele lui să nu fie atât de adânci ca acelea ale lui Hristos, chiar dacă intenţia este aceeaşi ca în Psalmi. Din cauza fidelităţii şi mărturiei date, Ieremia a fost ţinta uneltirilor celor răi. Domnul i-a descoperit acele lucruri, şi, potrivit dreptăţii care caracterizează starea rămăşiţei credincioase, Ieremia a cerut răzbunarea lui Dumnezeu, aceea constituind mijlocul de eliberare a rămăşiţei.

El vesteşte judecata acelor oameni răi prin cuvântul lui Yahve. În Psalmul 83 vedem aceleaşi principii şi aceeaşi răutate a vrăjmaşilor lui Dumnezeu, cu diferenţa că vrăjmaşii sunt dintre naţiuni, iar sfera gândurilor este mai vastă: totuşi Israel şi cunoaşterea lui Yahve constituie subiectul rugăciunii de acolo (caomparaţi şi cu cap. 9 şi Psalmul 65). În Ieremia mijlocirea ocupă mai mult spaţiu, pe când psalmul vorbeşte mai mult de judecată (comparaţi şi Psalmul 69.6-7 şi Ier 15.15). Cuvintele din Psalm, venind din însăşi gura lui Hristos, prezintă o cerere pentru alţii şi sunt mult mai impresionante. Apropierea acestor pasaje ne va ajuta să ne însuşim relaţia dintre poziţia lui Ieremia şi cea a rămăşiţei prezentate în Psalm. Putem compara şi Psalmul 73 şi începutul capitolului 12. Acest ultim capitol face parte din aceeaşi profeţie ca şi capitolul anterior. Ieremia pledează înaintea lui Dumnezeu în legătură cu judecăţile Lui, dar face aceasta cu smerenie şi în supunere, drept care Dumnezeu i-a răspuns făcându-l să simtă (în mod penibil de necesar) şi mai mult adâncimea răului în care se cufundase poporul. Dar, sprijinind credinţa profetului prin interesul personal cu care îi dă mărturie, Dumnezeu l-a făcut să înţeleagă că îşi abandonase moştenirea, şi, de aceea, el nu trebuia să se mai mire de felul în care mergeau lucrurile. În acelaşi timp, El Îşi descoperă intenţiile de a binecuvânta pe poporul său şi chiar şi pe naţiunile printre care el urma să fie risipit, numai ca ele să înveţe căile lui Yahve.