Hrana bună

Matei 14.13-21

Introducere

Toate întâmplările relatate în Biblie au avut loc exact aşa cum sunt prezentate şi ca urmare sunt realităţi istorice. Aceasta face marea diferenţă între această carte preţioasă şi cărţile de istorie scrise de oameni. Hrănirea mulţimilor a avut deci loc aşa cum o relatează Biblia. Domnul a făcut o minune, pentru că El este atotputernic.

În acelaşi timp, în relatările biblice găsim o simbolistică spirituală adâncă. Cine trece cu vederea acest lucru, pierde o mare binecuvântare. Domnul Isus Însuşi a dat anumitor întâmplări din Vechiul Testament o simbolistică spirituală. El ne arată însemnătatea spirituală a şarpelui de aramă, pe care Moise l-a ridicat în pustiu pe o prăjină, pentru ca toţi cei care se uitau prin credinţă la acel şarpe, să fie vindecaţi. „Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“ (Ioan 3.14, 15). Un alt exemplu este Iona în pântecele marelui peşte. Această întâmplare vorbeşte simbolic despre punerea în mormânt a Domnului Isus. „Pentru că, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12.40).

Domnul Isus Se retrage

Punctul de plecare al hrănirii mulţimilor a fost moartea lui Ioan Botezătorul. El, cel mai mare profet al vechiului legământ, a fost omorât prin capriciul unei femei rele. De ce a fost el cel mai mare profet? Pentru că el a pregătit calea Domnului. El a mers înaintea Lui şi a pregătit poporul lui Dumnezeu pentru venirea lui Mesia. Aceasta este cea mai mare slujbă pe care o poate face un om: să pregătească în inimile oamenilor o cale pentru Domnul.

Moartea lui Ioan Botezătorul L-a mişcat atât de mult pe Mântuitorul nostru, încât, atunci când a auzit de aceasta, a plecat de acolo. Dar omorârea lui Ioan avea şi o altă însemnătate. Ea era semnul pentru faptul că oamenii nu-L vor accepta pe Domnul Isus. Şi El va fi respins şi omorât de masa poporului. Acest lucru s-a întâmplat pe crucea de la Golgota. Acolo, El a fost lepădat definitiv de oameni. Ştiind aceasta, Domnul a plecat de acolo. Prin aceasta a arătat că va pleca de la oameni şi Se va întoarce în cer. El a ocupat locul „afară din tabără“ (Evrei 13.13).

El a plecat într-un loc pustiu, ca să fie singur. Aceasta vorbeşte despre punerea Sa deoparte, despre despărţirea Sa, despre sfinţirea Sa în cer. În Ioan 17.19, El spune cu privire la întoarcerea Sa în cer: „Şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi.“ Cine doreşte să fie acum la Domnul, trebuie să-L urmeze, trebuie să meargă afară la El şi poate să se unească în cugetul său cu Cel care S-a întors în cer. Acest lucru ne este prezentat în acele mulţimi, care L-au urmat pe jos, pentru a fi cu El. Domnul Se interesa de aceşti oameni. Văzându-i, Lui i S-a făcut milă de ei.

Îndemnul pentru noi îl găsim în Evrei 13.13: „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.“ Aceasta este o cale şi un loc al ocării, dar şi un loc în care Domnul binecuvântează. Suntem noi gata, ca şi oameni credincioşi, să-L urmăm cu toată inima şi astfel să părăsim lumea? Atunci, în inimile noastre suntem legaţi cu El, Cel ceresc, iar El Se interesează în mod deosebit de noi.

Domnul Isus a vindecat pe bolnavii mulţimilor

El a vindecat pe bolnavii mulţimilor. Aceasta înseamnă că toţi cei slabi şi bolnavi au fost vindecaţi de Domnul. Dar ne arată şi faptul că Domnul Isus Se interesează mult de fraţii slabi, că Se preocupă în mod deosebit cu ei. Sunt câteodată copii ai lui Dumnezeu care nu frecventează regulat strângerile laolaltă ale credincioşilor. Acest lucru nu este bun. Dacă avem astfel de fraţi în adunarea noastră locală, trebuie să ne preocupăm în mod deosebit de ei.

În Ioan 20.27, Domnul Isus ne dă modelul desăvârşit în acest sens. Ucenicii erau acolo strânşi laolaltă la o săptămână după învierea Domnului. Toma era acum şi el prezent. Nu ştim de ce cu 8 zile înainte nu fusese prezent. Probabil, a fost prea trist. Dar ceilalţi s- au preocupat cu el. Ei i-au spus: „L-am văzut pe Domnul.“ Din păcate, acest îndemn nu a fost primit bine. Aşa este deseori şi astăzi şi nu trebuie să ne mirăm. În răspunsul său aspru, Toma ar fi spus oarecum: Nu cred că L-aţi văzut pe Domnul. Totuşi, după o săptămână era împreună cu ucenicii. Tot aşa şi astăzi, un îndemn primit cu greu poate să aibă totuşi un efect bun prin harul lui Dumnezeu.

Domnul a păşit în mijlocul lor, şi noi ne-am fi gândit că El Se va preocupa acum în mod deosebit cu Ioan, cu acest ucenic mai special, care stătuse cu capul pe pieptul Lui în seara dinaintea crucificării Sale, sau cu Petru, care a exprimat câteodată cuvinte deosebite despre Domnul. Dar totuşi nu, ci Domnul i s-a adresat personal lui Toma. Am putea spune: o adunare locală este bună, în măsura în care se preocupă de cei slabi care sunt în mijlocul ei.

Hrană într-un loc pustiu

Domnul Se găsea într-un loc pustiu cu mulţimile. Aceasta vorbeşte despre faptul că în prezenţa Domnului nu există hrană pentru carnea noastră, adică pentru natura noastră veche. În locul afară din tabără nu există nimic pentru mândria şi ambiţia omului.

Ucenicii propun să dea drumul mulţimilor. Aceasta nu a fost o propunere bună, iar Domnul a răspuns: „N-au nevoie să meargă.“ De când Domnul S-a dus în cer prin moarte şi înviere, El le dă celor ce Îi aparţin hrană spirituală. Aceasta este marea învăţătură a acestei întâmplări. El Se îngrijeşte de noi astăzi din cer, pentru ca noi să nu suferim de foame spirituală. Nu este necesar să plecăm de la El.

Lucrarea ucenicilor

Atunci, Domnul le spune ucenicilor: „Daţi-le voi să mănânce.“ Acum vine înaintea noastră în imagine adevărul arătat în Efeseni 4.8-11: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor...“

Domnul proslăvit în ceruri dă oamenilor daruri sub formă de persoane. Acestora le spune şi astăzi: „Daţi-le voi să mănânce.“ Aşa hrăneşte Domnul din cer Adunarea. Când Cuvântul lui Dumnezeu este pus înaintea inimilor şi a conştiinţelor, cei credincioşi primesc hrană spirituală. Darurile există astăzi şi sub formă scrisă, în cărţi bune, care ne ajută să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Domnul dăruieşte şi astăzi Adunării fraţi ca şi daruri pentru zidirea prin viu grai. Dacă vrem să creştem spiritual, trebuie să facem uz de acestea.

Fraţii, care sunt un dar al Domnului pentru Adunare, trebuie să înveţe: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.“ Este conştienţa faptului că pot să dea doar puţin. Ei nu că nu au nimic, ci au puţin. Când fraţii vestesc Cuvântul lui Dumnezeu în Adunare, atunci trebuie să se fi format înainte ceva în ei. Acest lucru are valabilitate pentru orice slujbă la care este dat mai departe Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu la şcoala duminicală, acasă etc. Noi putem da mai departe numai ceea ce Domnul a putut forma în noi.

Cinci pâini şi doi peşti

Ce înseamnă pâine şi peşte? Pâinea este ceea ce avem nevoie din punct de vedere spiritual, pentru a putea trăi zilnic prin credinţă. Este lucrul esenţial pentru viaţă. Peştele este ceea ce ne dă Domnul în plus. Când Domnul Isus a împărţit hrană aici pe pământ, nu a dat niciodată numai pâine (a se vedea şi Ioan 21). Aşa lucrează Dumnezeu cu noi, chiar şi în viaţa pământească. El ne dă hrană pentru menţinerea vieţii noastre, dar şi pentru savurare. Ambele le luăm cu mulţumire din mâna Sa. În 1 Timotei 4.10 găsim pâinea. Dumnezeu este Susţinătorul tuturor oamenilor, în mod deosebit al celor credincioşi. În 1 Timotei 6.17 ni se arată peştele: Dumnezeu oferă din belşug pentru savurare. Astfel, Domnul dă hrana spirituală pentru menţinere şi pentru bucuria spirituală adâncă. Mana din pustiu vorbeşte despre nevoia zilnică (Exod 16.4). Exemplul dărniciei lui Solomon faţă de împărăteasa din Seba ne arată savurarea. Ea era bogată şi nu avea nevoie de nimic. Dar totuşi, împăratul i-a dat tot ce şi-a dorit (1 Împăraţi 10.13).

Cifra cinci vorbeşte despre faptul că omul este dependent de Dumnezeu. Fraţii care vestesc Cuvântul o pot face numai în dependenţă de Domnul. Cifra doi este numărul mărturiei şi vorbeşte despre lucrarea noastră, pe care trebuie să o îndeplinim când îndreptăm Cuvântul spre inimile ascultătorilor: nu trebuie să fie ideile noastre, trebuie să fie o mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu inspirat.

Domnul binecuvântează hrana şi o dă să fie împărţită: „Aduceţi-le aici la Mine.“ A da mai departe hrană spirituală trebuie să fie în legătură cu rugăciunea. Noi putem să aducem mai întâi Domnului ceea ce dorim să prezentăm ascultătorilor, pentru ca El să binecuvânteze şi să poată înmulţi.

Dar înainte de a binecuvânta aici, a poruncit ca poporul să se aşeze pe iarbă. Pentru Domnul era important nu numai să fie împărţită hrană, ci şi ca aceasta să fie mâncată. Prima condiţie pentru aceasta este ca noi să ne liniştim în prezenţa Sa, altfel nu putem primi Cuvântul. Acest adevăr important îl găsim în întreaga Biblie. Psalmul 23 spune că El ne dă odihnă în păşuni verzi şi ne duce la ape liniştite. Un alt exemplu îl avem în Maria, care s-a aşezat la picioarele Sale şi a ascultat cuvintele Sale. Iarba verde despre care relatează Marcu (6.39) vorbeşte despre părtăşia vie cu Domnul. Aşezarea la picioarele Domnului înseamnă în primul rând a veni la linişte, odihnă, dar şi a avea părtăşie cu El.

Domnul priveşte apoi spre cer. El era Omul dependent, aşa cum ni-L arată şi Psalmul 16.1: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.“ El a cerut binecuvântarea cerului pentru acea hrană. Ce exemplu este El pentru noi ca Omul desăvârşit dependent! Principiul îl avem în Iacov 1.17: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor.“

După ce Domnul a binecuvântat hrana, nu a dat-o direct oamenilor, ci ucenicilor, pentru ca aceştia să o împartă mulţimilor. În aceasta vedem cum împarte astăzi Domnul din cer hrană spirituală pentru credincioşi. El nu o lasă să cadă din cer, ci El foloseşte aici pe pământ instrumente, cărora El le-a încredinţat daruri. Ei au lucrarea de a da mai departe poporului lui Dumnezeu hrana spirituală.

A mânca şi a se sătura

Poporul care mânca vorbeşte despre primirea hranei spirituale în inimile noastre. În Ieremia 15.16 citim: „Cuvintele Tale au fost găsite şi eu le-am mâncat; şi cuvântul Tău a fost pentru mine veselia şi bucuria inimii mele! Pentru că Numele Tău este chemat peste mine, Doamne Dumnezeul oştirilor.“ De asemenea în Psalmul 81.10 citim: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului; deschide- ţi gura larg şi o voi umple.“

Dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu dorinţa de a-L primi în inimile noastre, atunci vom fi binecuvântaţi din plin. Şi pentru primirea Cuvântului lui Dumnezeu este nevoie de dependenţă. Acolo erau cinci mii de bărbaţi. Din nou apare cifra cinci, cifra care vorbeşte despre omul dependent de Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu trebuie să deschidă inimile noastre, pentru ca binecuvântarea Cuvântului să găsească intrare. Şi în acest sens suntem dependenţi de El. Un exemplu în acest sens găsim în Fapte 16.14: Lidia a ascultat Cuvântul – aceasta a fost responsabilitatea ei. Dar Domnul i-a deschis inima – aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu.

Ei au mâncat şi s-au săturat. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate sătura sufletele noastre şi poate da răspuns la toate problemele noastre. Pentru greutăţile din căsnicie, din familie şi din adunarea locală, baza nu trebuie să fie psihologia omenească, ci trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu cu efectul său vindecător. Dacă ne supunem acestui Cuvânt, vom primi vindecare. Suntem noi gata să ne plecăm sub Cuvântul lui Dumnezeu?

Domnul dă din belşug

Au fost ridicate douăsprezece coşuri pline cu firimituri. Cifra doisprezece vorbeşte despre administrarea lui Dumnezeu prin oameni pe pământ. Dumnezeu are o administrare când împarte Cuvântul şi hrăneşte pe cei care cred. Aceasta trebuie să se realizeze aşa cum doreşte Dumnezeu. Nu este permis ca administrarea lui Dumnezeu să fie înlocuită printr-o organizaţie omenească. Aceasta nu înseamnă însă că în strângerile laolaltă ale credincioşilor domină haosul. Nu, administrarea lui Dumnezeu este călăuzirea prin Duhul Sfânt. Cât de important este să ne supunem acestei călăuziri şi carnea noastră să nu devină activă! Acolo unde Duhul doreşte să lucreze în libertate, există şi riscul acţionării cărnii. Rugăciunea noastră trebuie să fie, ca noi să nu fim în niciun caz o piedică în calea binecuvântării pe care Dumnezeu doreşte să o dea alor Săi. Dacă fraţii doresc să se remarce sau nu deţin stăpânire de sine, carnea acţionează, şi nu Duhul.

Aceste douăsprezece coşuri au şi un aspect profetic despre administrarea lui Dumnezeu pe acest pământ. Domnul dă alor Săi în orice perioadă de timp hrană spirituală. Acest lucru va avea loc şi după răpirea Adunării. Rămăşiţa credincioasă din Israel va fi hrănită de Domnul din cer, până ce El Însuşi va veni. Atunci El va împărţi în Împărăţia Sa milenară poporului Său pământesc şi tuturor oamenilor binecuvântarea Sa. În Psamul 132.14, 15 citim: „Aceasta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit. Voi binecuvânta din belşug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi.“ Cele douăsprezece coşuri vorbesc deci şi despre administrarea desăvârşită a lui Dumnezeu în acea perioadă viitoare a binecuvântării aici pe pământ.

Încheiere

Când Domnul Isus S-a întors în cer, El i-a părăsit pe ucenici cu mâinile ridicate şi binecuvântându-i (Luca 24.50-51). Acum, El îi hrăneşte şi îi binecuvântează din cer pe ai Săi prin Cuvânt. Mai târziu va veni din cer, pentru a introduce rămăşiţa credincioasă din Israel în binecuvântarea Împărăţiei.