Har şi ucenicie
Harul nu este împiedicat de vreo condiţie
Însuşi esenţialul harului lui Dumnezeu ni se prezintă ca fiind liber şi necondiţinat. Condiţiile pentru primirea lui sunt pocăinţa şi credinţa, dar harul însuşi nu este împiedicat de nicio condiţie. Unii oameni dau cu o mână şi iau cu cealaltă sau adaugă atât de multe restricţii şi condiţii încât darul nu mai este de folos pentru cel care l-a primit, însă nu aceasta este calea lui Dumnezeu.
„Dacă“ – pentru a fi ucenic al Domnului, nu pentru a fi mântuit
Totuşi Luca 9.23 ne spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.“ De ce acest „dacă“? Ce vrea să spună? Este evanghelia în adevăr fără plată sau trebuie să facem o tocmeală pentru ea cu Domnul? Şi ce sens au şi alte versete în care întâlnim câte un „dacă“ asemănător?
Ca răspuns să citim Luca 14.25-35. Versetul 26 spune: „Dacă vine cineva la Mine şi nu-şi urăşte tatăl, şi mama, şi soţia, şi copiii, şi fraţii, şi surorile, şi chiar propria sa viaţă, nu poate fi ucenic al Meu.“ Aceste ultime cuvinte sunt repetate de trei ori (vers. 26, 27, 33). De notat că ele nu spun nimic despre mântuire, ci despre a fi ucenici ai Domnului!
Paragraful dinainte (Luca 14.15-24) conţine parabola cinei celei mari, care este o prezentare minunată a harului lui Dumnezeu. Deci, îndată după ce a prezentat harul divin într-un fel care a adus mari mulţimi după Sine, Domnul Isus pune la probă realitatea lor, dându-le termenii uceniciei.
A fi ucenic, ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu
Deşi harul şi ucenicia sunt două lucruri diferite, trebuie să le privim împreună şi în ordinea lor. Harul este o formă specială sau caracter al dragostei divine – caracterul ei când coboară ca să meargă la cei lipsiţi cu totul de vreun merit şi să se adapteze nevoilor lor (deşi mult mai presus de nevoile acestora). Pe de altă parte, ucenicia este o formă specială sau caracter al dragostei credinciosului, care vine ca un răspuns faţa de dragostea lui Dumnezeu. Este un şuvoi al dragostei divine înapoi spre Izvorul ei.
Un ucenic este unul care învaţă şi care urmează pe altul. Când harul lui Dumnezeu pătrunde într-un suflet şi începe o viaţă nouă, cele dintâi instincte sunt să înveţe de la Mântuitorul şi să-L urmeze. În felul acesta harul plin de dragoste este sursa şi puterea uceniciei.
Cei care au primit harul sunt atraşi după Mântuitorul
În parabola cinei celei mari menţionată mai sus aflăm uşa mântuirii deschisă larg şi cei mai răi oameni sunt invitaţi. Nicio cerinţă, nicio condiţie, nicio tocmeală nu se face cu ei. Harul nu este împedicat sau redus de astfel de lucruri. Totuşi, Domnul ştia foarte bine aceste două lucruri când a spus parabola:
1. Mulţi numai vor spune că au primit har. Aceasta însă nu va fi o realitate.
2. Cei care în adevăr au primit har, prin aceasta au primit în sfletele lor o dragoste care dă răspuns, care în mod irezistibil îi atrage după Acela de la care vine ea; şi aceştia doresc să înveţe ceea ce este plăcut Lui.
Costă prea mult?
Acesta este motivul pentru care, după ce a prezentat chemarea harului, Domnul a continuat cu ucenicia şi apoi a adăugat două parabole scurte ca să arate importanţa socotirii costului uceniciei (Luca 14.28-33).
Într-o zi, un om mi-a spus cu tristeţe: „Costă prea mult să fii creştin!“ Avea el dreptate? Dacă prin aceasta înţelegea că ar costa prea mult ca să fii mântuit, ar fi fost greşit, pentru că mântuirea nu ne costă nimic pe noi. Costul nespus de mare a căzut pe Acela care a fost capabil să-l poarte; şi El, fiind făcut păcat pentru noi, l-a purtat.
Dacă omul acela ar fi înţeles că ar costa prea mult să fie ucenic, de asemenea ar fi fost greşit. Costă să fii ucenic, dar nu costă prea mult! Realitatea era că omul acela plin de tristeţe nu era mântuit. El nu gustase niciodată harul, aşa că nu avea ce să cheltuiască. Când un om se duce să cumpere fără un ban în buzunar, orice lucru costă prea mult! Omul pusese cererea înaintea ofertei, carul înaintea calului.
Ucenicia costă o continuă jertfă din partea noastră. Trebuie să lucrăm ca să întărim poziţia noastră creştină şi să cheltuim foarte multă energie în lupta cu duşmanii noştri.
Zideşti un turn
Cea dintâi parabolă cu privire la cost (Luca 14.38-30) vorbeşte despre lucrare: „Cine dintre voi, vrând să zidească un turn...“ Dacă vrei să-l urmezi pe Domnul, trebuie să zideşti un turn. Un turn vorbeşte de protecţie. Noi suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă (1 Petru 1.5). Suntem răspunzători să ne zidim pe credinţa noastră preasfântă. De aceea „a ne ruga în Duhul Sfânt“ este singura noastră atitudine potrivită şi rezultatul este să ne păstrăm „în dragostea lui Dumnezeu“ (Iuda 20, 21). Suntem bine protejaţi când dragostea lui Dumnezeu ne înconjoară ca un turn de apărare. Credinţa zideşte. „Credinţ“ aşa cum o vedem în Cuvântul lui Dumnezeu este temelia puternică pe care zidim, iar rugăciunea este cea mai bună atitudine potrivită unei astfel de zidiri. În felul acesta, dragostea lui Dumnezeu cunoscută în mod conştient este turnul nostru de apărare.
Un împărat care merge la război
Zidirea turnului are un scop. Devenim puternici în mod defensiv ca să putem acţiona în mod ofensiv împotriva duşmanului. Aşa vedem în cea de a doua parabolă (vers. 31-33): „Sau care împărat, mergând la război...“ Un ucenic trebuie să se mişte şi într-un mod ofensiv, agresiv, pozitiv. Notaţi că acel împărat îşi propunea să ia ofensiva împotriva celuilalt care avea o armată de două ori mai mare. Era o mişcare îndrăzneaţă. Dar înapoia lui, el era bine întărit: turnul fusese zidit! Aşa este calea lui Dumnezeu. De exemplu, „turnul“ lui David fusese zidit în experienţele lui din pustiu, unde a ucis un leu şi un urs. De aceea uriaşul Goliat nu l-a înspăimântat.
Lupta cu lumea, firea păcătoasă şi diavolul
Ucenicia înseamnă toate acestea. Înseamnă rugăciunea stăruitoare şi studiu stăruitor al Bibliei. Înseamnă punerea în aplicare şi atac în lupta cu lumea, firea păcătoasă şi diavolul. Stai liniştit şi socoteşte costul! Te înspăimântă? Dacă este aşa, atunci socoteşte din nou costul în lumina deplină a puterii lui Dumnezeu şi a bogăţiilor harului şi vei începe să te „bucuri în Hristos Isus“ şi chiar mult mai adânc să „nu ai nicio încredere în firea păcătoasă“.
Bartimeu L-a urmat
Harul şi ucenicia merg mână în mână, cum vedem în cazul orbului Bartimeu (Marcu 10.46-52). Harul (în Persoana Domnului Isus) a răspuns strigătului lui după ajutor şi i-a dat fără plată tot ce dorea. Şi Isus i-a spus: „Du-te!“ Deci: du-te unde doreşti: nu îţi sunt impuse unele condiţii. Dar unde s-a dus Bartimeu? „Şi îndată şi-a căpătat vederea şi L-a urmat pe drum.“ Îndemnat de har, el a intrat pe calea uceniciei. L-a urmat pe Domnul Isus.
Toţi credincioşii erau sfinţi şi ucenici
Ucenicia nu este numai partea unora: în creştinism nu sunt unii mai presus de ceilalţi. Toţi creştinii de la început erau credincioşi, sfinţi şi ucenici (Fapte 1.15; 6.1; 9.38; 19.9; 20.7). Chiar şi apostolul Pavel era un credincios, un sfânt şi un ucenic alături de ceilalţi, chiar dacă era dăruit direct din cer şi i se dăduse mare autoritate. Din nefericire, lumea a înlăturat mult din mărturia creştină. Sistemul nescripturistic al împărţirii în cler şi laici este peste tot. Totuşi creştinismul Bibliei nu cunoaşte nimic din aceste lucruri. Este o ruşine pentru noi dacă ne primim vderea (spirituală) şi apoi, spre deosebire de Bartimeu, ne-am duce să cutreierăm Ierihonul ca să ne amuzăm cu ultimele lui noutăţi. Totuşi este o tendinţă constantă în această direcţie. De aceea, Domnul a spus unor credincioşi: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu sunteţi cu adevărat ucenicii Mei“ (Ioan 8.31). Ucenicia aparţine tuturor creştinilor, dar mulţi credincioşi nu sunt „ucenici în adevăr“ – care urmează Domnului Isus în mod real, cu toată inima.
A da locul întâi lui Hristos – şi a te tăgădui pe tine însuţi
Să vedem din nou condiţiile uceniciei creştine din Luca 14.25-33. Toate se reduc la absoluta necesitate de a pune pe Hristos în locul întâi şi orice altceva în cel din urmă loc. Într-un sens comparativ, avem să urâm orice altceva. Iubirea noastră pentru Hristos trebuie să fie atât de puternică în comparaţie cu iubirea noastră naturală pentru rudele noastre, încât acestea din urmă parcă ar fi urâte (Luca 14.26). În Luca 9.59-60 avem un exemplu. De asemenea, în Luca 14.33 ni se spune să renunţăm la tot ce avem. Plăcerea pe care o avem pentru lucrurile care constituie averea noastră trebuie adusă în altă lumină, pentru că ele aparţin acum Stăpânului nostru şi trebuie păstrate pentru El. Aceasta poate însemna să dăm totul aşa cum au făcut cei dintâi creştini sau ca Levi (Luca 5.27-29) putem „lăsa toate“ şi totuşi încă să avem unele bogăţii. Casa lui Levi continua să-i aparţină, dar ea şi banii lui erau toate folosite pentru Hristos şi în felul acesta atrăgea pe păcătoşi la Hristos. Acesta este un exemplu important pentru noi.
Dacă Hristos trebuie să fie întâi, eul trebuie să se ducă, încât ucenicul să se tăgăduiască pe sine şi să-şi ia crucea în fiecare zi (Luca 9.23-26). Trebuie înlăuntrul nostru să spunem eului „nu“. Trebuie să fim ca un om mort în ce priveşte arătarea voinţei noastre. Apoi, în afară, trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Trebuie să acceptăm ca moartea aceasta să ne dezlipească de lume şi de gloria ei. Trebuie să spunem „nu“ iubirii de reputaţie şi popularitate. Toate acestea sunt o lucrare grea, amară firii păcătoase, dar este plăcută datorită iubirii faţă de Hristos! Acestea sunt condiţiile pentru ucenicie. De citit şi Luca 9.46-62.
A spune „nu“ voii tale
Ucenicia astăzi înseamnă în totul acelaşi lucru ca acum 2000 de ani. Sunt unele amănunte minore care diferă, pentru că trăim într-un timp diferit, însă ea înseamnă tot „nu“ faţă de voia noastră. Ea încă înseamnă cruce – lumea ne va urî. În timpurile de la început (şi încă acum în unele părţi din lume), ura aceasta se arăta cu sabia, crucea, fiarele sălbatice sau arderea pe rug; acum ea este de obicei prin dispreţ tăcut, jignire la un moment potrivit sau înlăturare socială. Atacurile de altădată erau deseori severe, treceau repede şi totul se termina; pentru noi, atacurile tind să fie cronice – mai slabe dar de lungă durată. Ucenicia înseamnă şi acum a umbla într-un duh de judecată de sine şi separare de lume chiar şi în formele ei religioase. Ea înseamnă părăsirea oricărui lucru chestionabil sau care ar fi o pricină de poticnire pentru alţii; aceasta, de dragul Numelui Său, chiar în lucruri îngăduite în ele însele, pentru că întrebarea noastră constantă trebuie să fie: Ce vrea El?
A pierde pentru a câştiga mai mult
Desigur, un adevărat ucenic va pierde mult în această lume. Dar el va câştiga „mult mai mult în timpul acesta, iar în veacul care vine, viaţă eternă“ (Luca 18.30). Câştigul nu va fi în ceea ce este atrăgător omului natural; va fi un câştig mai înalt, spiritual: „Dacă Îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Şi dacă cineva Îmi slujeşte, Tatăl îl va cinsti“ (Ioan 12.26). Câştigul va fi prezenţa cu Hristos acolo unde este El şi cinstea de la Tatăl. Cine poate socoti un câştig atât de minunat? După ce a vorbit despre ucenicie, trei ucenici au avut parte pentru scurt timp de un astfel de câştig, când au fost martori ai transfigurării Lui (Luca 9.27-36). Ei au fost „împreună cu El pe muntele cel sfânt“ (2 Petru 1.16-18). Iar apostolul Pavel, care a pierdut totul pentru Hristos, a socotit această parte a uceniciei ca „necazul nostru uşor“, iar cealaltă parte, a câştigului, ca fiind „mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie“ (2 Cor. 4.17-18).
Pavel, apostol şi ucenic
Încă o deosebire în termeni: Pavel era un apostol, dar era şi un ucenic. Aceste două cuvinte sunt diferite, aşa cum se arată la Luca 6.13: „Şi când s-a făcut ziuă, i-a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli.“ Cuvântul ucenic înseamnă unul care învaţă. Cuvântul apostol înseamnă unul trimis. Oricine urma cu adevărat pe Domnul era un ucenic, dar numai cei doisprezece trimişi de Domnul (şi alţi câţiva, mai târziu, incluzând pe Pavel) erau apostoli. Ei aveau un loc unic în autoritate şi slujire. Ei sunt în legătură cu temelia Bisericii (Efes. 2.20) şi de mult timp au murit, dar milioane de ucenici ai Domnului există şi astăzi.
Ioan 14-16, ca un manual al uceniciei
Puterea pentru ucenicie se află numai în Dumnezeu şi ajunge la noi într-un fel foarte simplu. Este o putere impulsivă (explozivă, care te face să nu stai pe loc) în dragoste. Când dragostea lui Dumnezeu intră chiar şi în cea mai întunecată inimă, o nouă putere care te împinge înainte este cunoscută şi ucenicia începe. Puterea care porneşte ucenicia o şi susţine. Citiţi Ioan 14-16, care este un manual al uceniciei. Veţi afla că dragostea este izvorul a toate. Duhul Sfânt este puterea, iar ascultarea (de poruncile lui Hristos) este calea pe care Duhul conduce pe ucenic.
Trei lucruri necesare unui ucenic
Când cauţi să trăieşti ca un ucenic al Domnului Isus, vei avea nevoie de trei lucruri. Întâi, vei avea nevoie de înţelepciune spirituală şi o judecată potrivită fiecărei situaţii, care vine din Scriptură, în care aflăm voia Domnului pentru noi. Datoria noastră ca ucenici este (cu ajutorul Duhului Sfânt) să aflăm voia Lui. Aceasta înseamnă că trebuie să fim foarte familiari cu tot ce ne spune Biblia şi s-o studiem cu atenţie. - Rugăciunea este al doilea lucru. Trebuie să ne menţinem un spirit de dependenţă de Dumnezeu care vine prin rugăciune. – În al treilea rând, trebuie totdeauna să căutăm să fim ascultători. Ca ucenici, datoria noastră este să ascultăm, nu să facem unele lucruri mari pe care noi le-am gândi că le-ar vrea Dumnezeu. De aceea să dăm la o parte orice „ne îngreuiază“ aşa de uşor (Evrei 12.11) şi să ne amintim de cuvintele Stăpânului nostru: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face“ (Ioan 13.17).