Hagai 1

Hagai a fost primul profet de după captivitate. Mărturia lui este foarte simplă. Cu toate acestea, vom vedea că Duhul lui Hristos a lucrat în el la fel de hotărât ca în toți ceilalți profeți și i-a dat un caracter deosebit. El mărturisește despre gloria viitoare a Domnului Isus și, în același timp, el se preocupă la fel de mult, cu starea rămășiței care se întorsese din Babilon. „În anul al doilea al împăratului Darius, în luna a şasea, în ziua întâi a lunii, cuvântul lui Yahve a fost prin profetul Hagai către Zorobabel, fiul lui Şealtiel, guvernatorul lui Iuda, şi către Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot, zicând: Aşa vorbeşte Yahve al oştirilor, zicând: Poporul acesta spune: «N-a venit timpul, timpul pentru reconstruirea casei lui Yahve!»“ Aceasta este o scuză obișnuită – o lipsă de preocupare față de gloria Domnului sub pretextul că încă nu a venit timpul Lui. Exact același pretext îl găsim și acum și la fel este atitudinea față de venirea Domnului Isus – scuza că nu a venit timpul ca gloria Lui să pună toate lucrurile în ordinea cea bună prin puterea divină. De aceea mulți se lasă purtați de confuzia morală și de lucruri care nu sunt în regulă și se depărtează în prezent de voia lui Dumnezeu.

Inevitabil, există doar două alternative: fie ne ocupăm de lucrurile Domnului, fie de ale noastre. Apostolul a considerat necesar să numească această rădăcină a răului când a scris unei adunări deosebit de viguroase și supuse cuvântului, și anume bisericii din Filipi. Erau acolo unii care manifestau – ceea ce, vai! este un simptom foarte obișnuit printre creștini – o inimă care nu avea interes în față de lucrurile altora, mai ales față de cele ale lui Hristos. Așa se face că lor le-a scris: „toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos“ (2.21). Avându-l pe El înaintea ochilor, apostolul arată că, atunci când ziua lui Hristos este înțeleasă și aplicată așa cum se cuvine, ea are putere pentru a contracara egoismul inimilor noastre, tratându-l fără cruțare, punând preocupările zilelor noastre în lumina acelei zile.

Hagai face același lucru. Nimeni nu scoate în evidență în mod mai accentuat care era atunci datoria israelitului și nimeni nu ne pune înainte într-un mod mai constant lumina viitoarei împărății a lui Yahve. Acestea nu trebuie puse în opoziție una cu cealaltă, ci, cu cât credem mai mult în venirea Lui, cu atât mai mult vom fi mai serios preocupați să nu se găsească la noi nimic care să nu fie în acord cu venirea Lui. Astfel, când ei spuneau: „N-a venit timpul, timpul pentru reconstruirea casei lui Yahve!“ profetul le-a spus: „Pentru voi este timpul să locuiţi în casele voastre îmbrăcate cu lemn, când casa aceasta stă pustiită?“ Aceasta arătă, cu siguranță, faptul trist că ei nu se gândeau la gloria lui Yahve, iar faptul era și mai dureros având în vedere că începuseră bine. Nu întotdeauna fuseseră la fel.

Ezra este strâns legat de profetul nostru deoarece cartea lui este o istorie care are templul ca subiect central, după cum Hagai are, în mod evident, același subiect central: casa lui Yahve. Neemia, după cum era și firesc, s-a ocupat mai mult de starea cetății în general și de starea poporului. În cartea Ezra ni se spune că, atunci când s-a întors rămășița, primul lucru pe care l-au făcut a fost acela că au așezat altarul pe temelia lui. În Ezra 3 citim: „au pus altarul pe temelia lui, pentru că teama era peste ei din cauza popoarelor acelor ţări“. Aceasta este deosebit de frumos. Asupra celor spirituali teama nu are efectul de a-i determina să se apere prin mijloace omenești, ci de a-i face să-și îndrepte inimile către Yahve. Ei L-au așezat pe El între ei și pericolele dinspre vrăjmașii lor. „Și au înălţat pe el arderi-de-tot lui Yahve, arderile-de-tot de dimineaţă şi de seară. Şi au ţinut sărbătoarea Corturilor după cum este scris şi au înălţat arderi-de-tot, zi de zi, după număr, după rânduială, după cerinţa fiecărei zile; şi, după aceea, arderea-de-tot neîncetată şi cea de la lunile noi şi cea de la toate sărbătorile lui Yahve“. Aceasta era cu atât mai remarcabil cu cât „temelia templului lui Yahve nu fusese pusă încă“. Găseau un pretext bun pentru amânare dacă inima lor nu ar fi fost pentru El. Dacă ar fi continuat așa! Dar este un lucru destul de obișnuit ca omul să înceapă în Duhul și apoi să sfârșească în carne. Aceasta este exact ce s-a întâmplat cu rămășița lui Israel! Dar ei măcar au avut începutul prin Duhul. Hagai le-a reproșat că au continuat în carne. Ei nu și-au continuat umblarea potrivit începutului strălucit. După ce au jertfit lui Yahve pe altar ei nu s-au mai îngrijit de templul lui Yahve ci s-au ocupat de ale lor. Prin urmare, profetul le arată care au fost consecințele acelor căi. Unde era binecuvântarea în lucrurile lor? Să fie că ajunseseră să fie descurajați din cauza dificultăților de pe cale?

Nu era numai aceasta, ci ei erau preocupați mai ales cum să se instaleze cât mai bine în lume. Aceste două aspecte se asociază întotdeauna. Cât timp au privit spre Yahve au găsit binecuvântare și siguranță, dar de îndată ce Yahve nu le-a mai acoperit tot orizontul, nu numai că au văzut vrăjmașii, ci au și găsit motive rezonabile pentru a se așeza. Altarul era o admirabilă mărturie a credinței lor. Înainte de a începe construirea templului, și pe parcursul construcției, altarul a fost pe temelia lui, ca primul lucru la care s-au gândit, o caracteristică frumoasă la iudeii care se întorseseră, dar puterea lor spirituală nu a evoluat în mod potrivit.

Ei și-au permis să facă din acel altar un substituent pentru templu. Să presupunem că anumite persoane au arătat o dorință și un zel pentru a ieși din formele omenești spre a se strânge laolaltă numai în numele Domnului. Dacă aceste persoane s-ar limita numai la a ieși dintr-un cadru organizat și nu ar continua însușindu-și învățăturile pozitive ale Duhului și cele cu privire la voia Domnului și nu al lăsa loc ca Dumnezeu să lucreze potrivit cu cuvântul Său, o asemenea situație ar corespunde celei prezentate aici, adică la aceea că ei ar fi satisfăcuți numai cu faptul că se pot strânge laolaltă ca ucenici. Mulți au avut tendința să rămână numai cu atât și să aibă aceasta ca finalitate, nu a fi strânși în numele Domnului, ceea ce ar lăsa o deschidere pentru tot ce este de la Dumnezeu, pe când numai strângerea lor laolaltă în calitate de creștini lasă destul de multe grade de libertate deoarece nu se pune problema că Domnul trebuie glorificat. Orice nu exersează sufletele în relația cu Hristos nu este decât o slabă mângâiere. Simpla strângere ce ucenici poate fi doar o eliberare de ceea ce este rău în mod cert și de ceea ce este condamnat clar de cuvântul lui Dumnezeu, dar numai separarea de aspectele negative, dacă nu caută gloria lui Dumnezeu, nu poate satisface sufletul reînnoit prin har. Deci, cu toate că altarul a fost foarte bun la locul lui și la timpul lui, prin relația în care Israelitul tindea să rămână, altarul ajunsese să fie o piedică. Nu exista nici o îndoială că era altarul lui Yahve, dar era așa în legătură cu ei deoarece le satisfăcea necesitățile lor cele mai urgente. Nu spunem că aceasta nu era bine și că nu era frumos să vedem sufletele pornind de la nevoia lor reală deoarece nu există nimic mai periculos decât să te străduiești să atingi un obiectiv grandios fără să realizezi care îți sunt necesitățile cele mai profunde. Dar acea credință care se pleacă simțind adevăratele noastre lipsuri așa cum le vede Dumnezeu nu se va opri numai acolo, ci va continua să fie atrasă și încurajată, de harul lui Dumnezeu, să se gândească la ce se cuvine pentru gloria Lui. Aceasta este ceea ce s-ar fi cuvenit să fi făcut rămășița. Faptul că, în har, Domnul a găsit plăcerea de a le îngădui să aibă altarul, care era prima necesitate a unui israelit, pentru ca pe el să aducă arderile de tot și să fie primit de Yahve, ar fi trebuit să îi încurajeze să nu lase nimic neîmplinit și să se depună eforturi, cu toate dificultățile, spre a finaliza templul lui Yahve. Ei nu au făcut așa, iar consecința a fost această letargie și limitarea la ceea ce satisfăcea numai necesitățile lor cele mai stringente, iar orientarea eforturilor lor spre propriile lor case L-a determinat pe Domnul să dea curaj vrăjmașilor să se ridice, să privească cu invidie și să intervină căutând să-i determine pe stăpânii persani să ia măsuri împotriva lor.

Această necredință aduce întotdeauna exact lucrurile de care ne e groază. Nu era ceva anormal ca iudeilor să le fie teamă de vrăjmașii care îi pândeau, dar se cuvenea ca ei să privească la Yahve. Acolo unde este încredere sinceră în Domnul au lor răsturnări de situații uimitoare, iar vrăjmașii se înspăimântă și de cei mai slabi oameni care au credință în Dumnezeul cel viu. Vedeam aceasta la Israeliți atunci când se apropiau de țară: Rahab spunea adevărul când vorbea despre frica tuturor celor din Ierihon. Ea a mărturisit că, deși aveau ziduri înalte, cananiții tremurau din cauza acelor israeliți disprețuiți. Așa vedem și aici, la străinii implantați în Samaria și guvernatorii lor, eforturi pentru a păzi cu cea mai mare grijă acea mică rămășiță. Aceasta îi alarma pe iudei, dar ei nu trebuiau să se înfricoșeze dacă Îl aveau pe Yahve înaintea ochilor lor. Când inima se depărtează de El, aceasta nu numai că ne scade zelul pentru Domnul, ci ne și face să preferăm să ne îngrijim de noi înșine în loc ca El să fie Acela care se îngrijește de noi.

De atunci, lucrările la casa lui Dumnezeu puteau fi cu ușurință amânate pentru un timp mai favorabil și nevoile lor ca oameni – legate de a avea case cu acoperiș - deveneau urgente. „Pentru voi este timpul să locuiţi în casele voastre îmbrăcate cu lemn, când casa aceasta stă pustiită? Şi acum aşa zice Yahve al oştirilor: «Luaţi aminte la căile voastre. Aţi semănat mult şi adunaţi puţin; mâncaţi, dar nu vă săturaţi; beţi, dar nu vă îndestulaţi cu băutură; vă îmbrăcaţi, dar nimănui nu-i este cald»“. De asemenea dezamăgire cruntă au parte întotdeauna cei care sunt ai lui Dumnezeu când trăiesc pentru ei înșiși în loc să se încreadă în El, care se îngrijește cu fidelitate de cei credincioși în toate privințele. „Şi cine câştigă un salariu îl pune într-o pungă spartă“. Inima egoistă avea numai necazuri în toate. În har este o altă chemare să-și cerceteze căile. Prima a fost pentru a-i mustra, cea de-a doua pentru a-i îndemna. „Aşa zice Yahve al oştirilor: «Luaţi aminte la căile voastre! Suiţi-vă la munte şi aduceţi lemn şi construiţi casa! Şi Eu Îmi voi găsi plăcerea în ea şi voi fi glorificat», zice Yahve. «Vă aşteptaţi la mult şi, iată, a fost puţin; şi când l-aţi adus acasă, Eu l-am suflat. Pentru ce?» zice Yahve al oştirilor. «Din cauza casei Mele care stă pustiită, în timp ce voi alergaţi fiecare pentru propria lui cas㻓.

Nu cunosc nimic mai emoționant decât sentimentul lui Yahve că este neglijat de poporul Său nevrednic. Sigur că nu măreția pietrelor era ceea ce se potrivea stării de atunci a rămășiței și Yahve nu se plângea că acea casă era inferioară celei pe care o zidise Solomon, ci El simțea indiferența lor. Noi știm, sau s-ar cuveni să știm, că nu se pune problema că El ar avea nevoie de vreo lucrare a mâinii omului pentru gloria Lui, dar El este extrem de sensibil când inima omului nu este pentru El. Realitatea este că gloria Domnului este asociată cu binecuvântarea poporului Său. Nu poți face altă slujbă mai bună pentru un suflet decât aceea de a-i umple inima cu Domnul. Orice altceva are, în cel mai bun caz, aspecte negative, indiferent cât de valoros ar fi.

Fără-ndoială, aplicația lui Hagai în zilele noastre este izbitoare sub mai multe aspecte. Chemarea adresată lor pentru a se ocupa cu numele lui Yahve și casa Lui și gloria Lui, nu numai în ansamblul ei, ci cu toate instrucțiunile ei detaliate, are o minunată aplicație în zilele noastre, dar nimic nu este mai important decât modul în care Domnul prețuiește dăruirea sfinților Săi pentru El și închinarea adusă Lui.

Ni se arată apoi că falimentul era mult mai profund decât rezulta numai din împrejurări. Ceea ce este și mai remarcabil este faptul că Dumnezeu nu Își mai avea tronul în Israel, dar nu relaxa deloc guvernarea Lui morală. Trebuie să fim atenți la aceasta. Nu mai exista un tron regal în Numele Lui care să fie o mărturie înaintea națiunilor. Acel tron fusese desființat. Tronul lui Yahve nu mai era în Sion și nu mai era nicăieri altundeva pe pământ în acel timp, cu toate că El nu a renunțat la scopurile Sale în legătură cu tronul, dar El continua să guverneze sub aspect moral. Aceasta ne este prezentat acum în mod clar. „De aceea“ – așa începe El cu ei - „deasupra voastră, cerurile îşi opresc roua şi pământul îşi opreşte rodul. Şi am chemat o secetă peste ţară şi peste munţi şi peste grâu şi peste must şi peste untdelemn şi peste ce dă pământul şi peste om şi peste vite şi peste toată lucrarea mâinilor voastre“. Yahve era acela care calamita toate lucrările lor egoiste. Așa trata El necredința rămășiței revenite și neglijența care decurgea din aceasta. Nu pentru că nu îi iubea, ci tocmai deoarece îi iubea. „Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte“ (Evrei 12.6). Când Domnul lasă pe cineva să continue fără a fi mustrat acesta este un semn evident și sigur că orice legătură practică a fost întreruptă – dacă va fi existat vreodată vreo legătură - și că El se leapădă de acea persoană cel puțin pentru un timp. De aceea pedepsele care se abăteau asupra iudeilor erau dovada – e drept că o tristă dovadă – că ochii Săi erau asupra lor și că El simțea neglijența lor și că aceasta Îi displăcea – sigur că în fidelitate divină, dar totuși în guvernare – eșecul poporului Său în a se ocupa cu gloria Lui.

Cu toate acestea, Yahve a binecuvântat atunci mărturia profetului Său, Hagai. „Şi Zorobabel, fiul lui Şealtiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot, şi toată rămăşiţa poporului au ascultat de glasul lui Yahve, Dumnezeul lor şi de cuvintele profetului Hagai, după cum l-a trimis Yahve Dumnezeul lor; şi poporul s-a temut înaintea lui Yahve. Atunci Hagai, solul lui Yahve, a vorbit prin mesajul lui Yahve către popor“. Cred că este un mare har să vedem cum Dumnezeu se îngrijește în mod special în zile de slăbiciune. Nu știu ca vreun alt profet până la el să fie numit „solul lui Yahve“. Hagai este cel mai mic dintre profeții de după captivitate din punct de vedere al întinderii mesajului său și primul dintre ei sub aspect cronologic, dar el este acela care primește acest nume ce conferă o onoare deosebită. Oamenii nu l-ar fi ales niciodată pe el pentru a acorda acest titlu. Criticii care vorbesc despre Hagai spun că el este cel mai blând în ceea ce privește stilul și cel mai prozaic dintre profeți, dar, cu toate acestea, el era solul lui Yahve. Înțelepciunea oamenilor este nebunie, iar „nebunia lui Dumnezeu“ – potrivit aprecierii oamenilor – „este mai înțeleaptă decât oamenii“ (v. 1 Cor. 1.25). Tocmai profetul care spune despre lucrurile cele mai simple – despre casele lor cu acoperiș, despre semănatul lor și despre pungile lor găurite, adresând cele mai obișnuite apeluri, după cum am spune noi, este totuși solul lui Yahve.

Sunt convins că acest principiu este la fel de valabil acum. Se poate vedea aceasta în prevederile Domnului nostru din Matei 18, unde îi avertizează pe ucenici cu privire la pietrele de poticnire. Și știm bine cât de mult s-a dovedit a fi așa, cum ceea ce era odinioară liber și înainta mult deasupra apelor a naufragiat și s-a făcut bucăți. Știm bine cum mărturia creștinătății a dispărut demult și că acum creștinătatea în ansamblu a devenit sediul puterii lui Satan. Acum mărturia adevărului este cât se poate de părtinitoare și până și ceea ce este sănătos și bun este transmutat pentru a sluji mândriei omului și nu gloriei Domnului prin despărțirea de lume, iar consecințele sunt de așa natură încât nu putem susține că starea prezentă a casei lui Dumnezeu este ceea ce trebuie în așa fel încât un necredincios să poată fi convins, când el găsește cele mai bune arme tocmai în mulțimea de lucruri din creștinătate care sunt contrarii Noului Testament. Cine are o gândire spirituală poate, cu siguranță, înțelege lucrurile în pofida confuziei și poate vedea în situația actuală o confirmare a avertismentelor divine. Dar aceasta nu împiedică ceea ce iese cel mai mult în evidență și are cele mai mari pretenții folosindu-se de numele lui Hristos să fie cel mai departe de adevărul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestui fapt sunt multe lucruri care pun în încurcătură sufletele sincere, ceea ce consider că ar trebui să ne facă să avem multă grijă pentru asemenea suflete. Însă, mai presus de orice, Dumnezeu dă mângâiere celor care Îl iubesc pe Hristos și biserica. El S-a gândit dinainte să ofere resurse pentru zile cu dificultăți și zile de slăbiciune, când oamenii ar putea fi înșelați cel mai mult. Astfel, avem un exemplu pentru această grijă a Domnului în cazul în care nu ar fi mai mult de doi sau trei strânși laolaltă pentru numele Domnului într-un anumit loc prin aceea că El Însuși a spus: „acolo sunt Eu în mijlocul lor“. Ce poate lipsi acolo unde este prezent El? Sau cumva mulțimea amestecată îi va determina să disprețuiască această hrană proastă chiar și pe aceia care s-ar cuveni să știe mai bine? A ajuns mana să fie dezgustătoare? Ne fac vechile obiceiuri ale Egiptului să jinduim după oale cu carne și usturoi? Nu știu unde altundeva găsim o mai clară expresie a angajamentului Său pentru adunare chiar dacă acea adunare este compusă din numai „doi sau trei“.

Un principiu similar vedem și în Epistola lui Iuda. Decăderea mărturiei creștine este prezentată acolo într-un mod mai grav decât în orice altă parte din Noul Testament. „Vai de ei!“ spune el, „pentru că au mers pe calea lui Cain și s-au dedat rătăcirii lui Balaam pentru răsplată și au pierit în răzvrătirea lui Core“. Dar aceeași epistolă spune: „Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu“. Acesta este singurul loc în Noul Testament în care credința noastră este numită „preasfântă“ și cred că Duhul a găsit potrivit să folosească un asemenea calificativ pentru ca să ne păzească de tendința de a minimiza importanța credinței văzând dificultățile și starea lucrurilor și vremurilor. Oamenii au sentimentul vag că întreaga creștinătate este în încurcătură. De aceea, în fața unor asemenea încurcături, există tentația de a abandona fidelitatea față de voia Domnului acolo unde calea este greu de urmat și o asemenea umblare ar implica mari costuri sub toate aspectele. În zile de laxitate noi trebuie cel mai mult să ținem în mod neabătut adevărul lui Dumnezeu. Singurul lucru asupra căruia nu trebuie să admitem nici un compromis este numele lui Hristos. Suntem chemați să luptăm nu pentru numele nostru și onoarea noastră, nici pentru vreun alt lucru de pe pământ sau pentru vreo relație pământească și cu atât mai puțin suntem chemați să ne opunem altora, ci să luptăm pentru numele Lui și suntem chemați să fim neclintiți și inflexibili în chestiunile de credință. De aceea îndemnul: „zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfântd, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă“. Cred că nici solemnitatea, nici mângâierea pe care o aduc în zilele noastre aceste cuvinte nu sunt exagerate. Noi nu trebuie să devenim laodiceeni; nu trebuie ca, din cauza că multe lucruri intervin pe terenul unde trebuie să se manifeste credința, să ajungem să spunem că adevărul, sfințenia și dragostea nu mai au nici o speranță, ci să ne zidim în credința preasfântă și să ne păstrăm în dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne lăsăm antrenați în decăderea creștinătății, ci, cu atât mai mult, prin harul lui Dumnezeu, să ne ridicăm și, dacă nu avem altceva cu care să ne lăudăm, să ținem cu tărie credința aleșilor lui Dumnezeu care lucrează prin dragoste. Aceasta este ceea ce suntem datori față de Hristos și față de biserică, cu atât mai mult în condițiile dificile și care prezintă pericole, și aceasta nu numai pentru sufletele noastre, ci pentru El, care a murit pentru noi și care va veni să ne ia la El. Și atunci vom gusta dulceața aprobării Lui indiferent cât de mult ne vor fi vorbit de rău alții din cauza numelui Său. Fără-ndoială, nu are valoare nimic care nu se bazează pe Fiul lui Dumnezeu, care este obiectul credinței și singurul test al credinței pure și autentice.

Sunt minunate resursele pe care Noul Testament le oferă pentru zile întunecate, astfel încât, fără a exagera, biserica are întotdeauna resurse. Să vă ilustrez ceea ce vreau să spun: în zilele apostolilor, Dumnezeu s-a îngrijit ca sfinții săi apostoli să recunoască ceea ce unii oameni numesc dezordine, dar, în fapt, este lucrarea Duhului Sfânt și este sigur că oamenii trebuie să fie atenți să nu meargă prea departe când este vorba despre Duhul Sfânt. Scriindu-le tesalonicenilor, apostolul a făcut apel la sfinți ca ei să-i recunoască pe aceia care se osteneau și îi conduceau în Domnul. Probabil că ei înșiși erau surprinși că Domnul le acorda atâta importanță. Așa și aici, deși pe alt temei, Hagai este numit solul lui Yahve. La Isaia și Ezechiel nu se cerea atât de mult să fie folosit acest titlu, dar la Hagai era nevoie. Caracterul sublim al mesajului lui Isaia și sfera largă și natura profundă a profețiilor lui Ezechiel vorbeau de la sine, dar la Hagai lucrurile stau altfel, după cum rezultă clar din aprecierile slabe ale criticilor noștri. Cea mai mare parte a mesajelor lui Hagai cuprinde lucruri destul de obișnuite, ceea ce a făcut ca mulți să-l considere a fi un om care făcea ce știa el mai bine în acele împrejurări. Dar, până în prezent, numai el este numit solul lui Yahve. Nimeni altul nu a fost sprijinit cu atâta grijă și, ca să spunem așa, protejat cu scutul Domnului în mijlocul adversarilor. El a fost trimis înveșmântat cu o adevărată cămașă de zale. Dacă el era mai expus, atunci a fost și mai bine protejat. Domnul s-a îngrijit în mod asemănător și după ce au trecut acele zile de început când a atras atenția că acei lucrători care puteau fi disprețuiți de unii erau puși deasupra lor de El.

Dar mai există și învățături valoroase deoarece, cu siguranță, în aceste zile noi nu avem nevoie de un alt îndrumar, ci acele principii care au fost valabile atunci sunt la fel de valabile și acum. Sfinții din Tesalonic nu primiseră vreun titlu care să-i împuternicească să delege fraților lor vreo autoritate, cum fusese în situațiile în care apostolii aleseseră bătrâni pentru frați. Era o metodă într-adevăr minunată aceea de a-i chema pe sfinți să recunoască ceea ce era de la Dumnezeu acolo unde nu exista posibilitatea de a beneficia de lucrarea apostolilor de a alege dintre ei. Dar apostolul arată clar că era datoria lor să recunoască puterea spirituală în conducere fără a mai cere alte împuterniciri. După cum am văzut, cuvântul inspirat atrage atenția asupra poziției lor, pe care o apără cu gelozie. Prin urmare, în situații ca acestea în care suntem acum, când nu putem avea bătrâni numiți prin autoritatea apostolică, cu mulțumiri, putem să ne bazăm pe ceea ce era valabil înainte și independent de acea autoritate. Cu atât de multă înțelepciune și har S-a îngrijit Domnul să ne ofere resurse pentru asemenea zile de slăbiciune, cu atâtea nevoi și când suntem expuși la înșelăciuni.

Ce corespunde în zilele noastre acelui sol al lui Yahve? Omul care folosește mărturia lui Dumnezeu spre gloria Lui, care o susține fără șovăire și perseverează spre binele poporului lui Dumnezeu, care suferă toată ura și batjocora și respingerea, dar, cu toate acestea, îi încurajează pe alții și își îmbărbătează propriul său suflet anticipând gloria și triumful împreună cu Hristos la venirea Lui. Dar acela care încurajează lumea în speranțele ei înșelătoare și în visele ei deșarte cu privire la îmbunătățirea creștinătății cred că este un alt fel de mesager. Dar puteți fi siguri că nici un adevăr nu este de folos dacă nu îl puteți aplica practic în viața de zi cu zi. Lumea vă va lăsa să spuneți orice dacă vede că nu aveți intenții serioase de a rămâne credincios și nu îi chemați să fie credincioși. Un asemenea om nu se aseamănă câtuși de puțin cu solul lui Yahve. El spune una și alta face, denunță lumea dar caută lumea pentru cei din familia lui, pronunță judecăți drepte dar nu gândește niciodată să acționeze potrivit convingerilor sale. Așa să fie o viață care să facă mărturia să fie eficientă? Duhul Sfânt este și izvorul viu al adevărului. Ce poate distruge mai temeinic adevărul decât o practică inconsistentă cu el?

În Noul Testament, „omul lui Dumnezeu“ este cineva care este credincios în slujba pentru suflete, dar termenul nu se limitează numai la creștinism, fiind mai curând o expresie obișnuită în Vechiul Testament. Prin ea se înțelege un credincios care are curajul moral și forța spirituală pentru a se identifica cu interesele Domnului și a duce lupta cea bună fiind înconjurat de tot felul de pericole și obstacole. O asemenea mărturie este incompatibilă cu a face concesii principiilor omenești și spiritului veacului acestuia.

Cu toate acestea nu trebuie să presupunem că, în zilele noastre, fidelitatea poartă un veșmânt impunător. Nu poate fi un spectacol de putere după ce a intervenit decăderea și când se apropie judecata. Dumnezeu dorește să avem sentimentul falimentului, așa că mărturia Lui trebuie să fie consistentă cu aceasta. Atunci când el ne cheamă să purtăm sac și cenușă El nu dă caracteristici de putere care să aibă preț în ochii lumii. Astfel, unul din semnele comuniunii autentice cu Domnul este că, în asemenea vremuri, un om este mulțumit să fie mic. Este credință adevărată dar este puțină putere. Aceasta este potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ceea ce atrage lumea este ceea ce îi face pe plac și se poate vinde omului care se vrea important. Lumea este deșertăciune și îi place ceea ce este al ei. Prin urmare, nimic nu atrage mai mult masele de oameni decât ceea ce flatează deșertăciunea minții omenești. Se poate ca aceasta să ia o înfățișare smerită, dar omul păcătos caută ca el să fie onorat și înălțat. Dar atunci când un slujitor al lui Dumnezeu este atras de duhul oamenilor, atunci, în mod firesc, el nu-și mai urmează chemarea solemnă pe care i-a adresat-o Dumnezeu, își pierde încrederea și fie că se împietrește, fie că ajunge să fie îngrozit de judecata lui Dumnezeu. Când pierd puterea și ocara crucii, creștinii trec la acte de filantropie care îi fac să aibă influență printre oameni și activitățile din domeniul pe care oamenii le desemnează a fi „fapte bune“ înlocuiesc viața de credință cu speranța zadarnică de a împiedica venirea zilei celei rele măcar în timpul lor. Nu trebuie negat zelul și urmărirea sinceră a ceea ce este bine sub aspect moral, nici dăruirea cuiva care se consumă în scopuri religioase sau benevole, dar omul lui Dumnezeu, odată ce mărturia creștină a ajuns falimentară, este îndemnat mai serios ca niciodată să fie credincios unui Hristos crucificat. Și pe cât este de sigur că El va veni să ne ia în cer, la fel de sigur este că, la timpul potrivit, Se va arăta pentru a judeca orice gând de mândrie și acele fapte ale oamenilor care par a fi foarte bune, care vor dispărea în hăul apostaziei deschise.

„Atunci Hagai, solul lui Yahve, a vorbit prin mesajul lui Yahve către popor, zicând: «Eu sunt cu voi, zice Yahve»“. Ce analogie remarcabilă cu lucrurile cu care ne-am preocupat! „Eu sunt cu voi“ este principiul mântuitor pentru credință în cea mai proastă zi cu putință. Și voi repeta: ce au avut ei mai bun chiar în cea mai bună zi a lor? Nimic, pentru că ce poate fi mai bun decât să-L aibă pe Domnul alături de ei? Să aibă cei mai binecuvântați slujitori tot nu ar fi mare lucru dacă nu-L au pe Stăpânul Însuși. Aceasta era siguranța lor și sursa inepuizabilă de provizii și îndrumări când a ieșit Israel din Egipt. Ce har să fie asigurați din nou de prezența Lui după Babilon, când totul părea să fie pierdut! „Eu sunt cu voi, zice Yahve“. Erau puține cuvinte, care însă însemnau orice ajutor și binecuvântare, și aceste cuvinte au pătruns adânc în inimile lor. „Şi Yahve a trezit duhul lui Zorobabel, fiul lui Şealtiel, guvernatorul lui Iuda, şi duhul lui Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot, şi duhul întregii rămăşiţe a poporului; şi au venit şi au lucrat la casa lui Yahve al oştirilor, Dumnezeul lor, în ziua a douăzeci şi patra a lunii a şasea, în anul al doilea al împăratului Darius“.

Faptul remarcabil aici este că ei au construit fără să mai aștepte să audă că împăratul le-a dat aprobarea, ei au lucrat pentru că primiseră mesajul de la Yahve nu pentru că aveau semnătura împăratului. Aprobarea a venit ulterior, dar ei au cutezat să meargă prin credință, bazându-se numai pe cuvântul lui Yahve, fără să mai aștepte altceva. Și Domnul a lucrat pentru ei. Israel era atunci Lo-ami. Ei și-au pierdut pentru un timp poziția lor publică, dar Yahve nu a încetat să încerce să-i conducă și să-i binecuvânteze pe cei credincioși. Guvernarea Lui dreaptă continuă și în timpul națiunilor. Ba încă credința are un domeniu și mai vast în care să se manifeste, iar noi putem avea întotdeauna încredere că, dacă inima noastră este cu Domnul, atunci El va lucra în cele văzute, indiferent care ar fi piedicile. Dacă există opoziție, Domnul știe cum să deturneze numeroșii adversari astfel încât lucrarea să poată înainta. Dacă, pe de altă parte, providența Lui are sub control puterile exterioare și le face să aibă manifestări prietenoase, Domnul va folosi aceasta spre bine. „Toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu“ (Rom. 8.28). Credința nu poate fi învinsă, indiferent cât de greu ar fi pusă la încercare. Ea Îl pune înainte pe Dumnezeu, care nu poate să eșueze și care găsește plăcere să-l întărească pe credincios atunci când toate cad. El este Dumnezeul care învie morții. „Nu fii învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Rom. 12.21). Hristos este adevărata putere pentru aceasta, iar puterea alor Săi este bucuria Domnului. Să ne punem toată încrederea în El!