Dar Domnul este în templul Său cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui! O rugăciune a profetului Habacuc, pe şighionot. „Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!“ Habacuc 2.20–3.1,2

În penultimele versete ale capitolului 2, Habacuc a denunţat idolii şi pe cei ce i-au făcut. Chiar dacă sunt poleiţi cu aur şi cu argint, impresionând pe oameni prin frumuseţea lor, totuşi idolii nu au viaţă în ei. Ce mare contrast între ei şi Iahve, Dumnezeul minunat, dătător de viaţă şi adevărat! Către El îşi îndreaptă acum Habacuc ruga, după dialogul din capitolele 1 şi 2.

Cât de important este să fim conştienţi de Cine este Domnul! Deşi pare îmbucurător gândul că El vrea să fie mereu Prietenul nostru, El este cu mult mai mult decât aceasta. În aprecierea şi desfătarea noastră în afecţiunea Domnului adesea pierdem din vedere gloria şi mărirea Lui.

În rugăciunea lui poetică, profetul merge în urmă, la timpul când Dumnezeu l-a scos pe Israel din Egipt şi l-a purtat prin pustie prin puterea Lui extraordinară. Gloria putea fi văzută peste tot, acoperea cerurile. El a făcut ca pământul să tremure şi a pus teamă în inimile naţiunilor. Totul a fost în concordanţă cu planul Său şi pentru salvarea poporului Său, a unsului Său.

Habacuc se roagă ca Iahve să restaureze lucrarea Sa şi ca, în mânie, să-Şi amintească de îndurare. El Îi cere lui Dumnezeu să repete lucrările Lui extraordinare pe care le-a arătat faţă de Egipteni, dar de data aceasta împotriva caldeenilor pe care Dumnezeu a fost gata să-i folosească pentru a-Şi pedepsi poporul. Aprecierea a ceea ce făcuse Dumnezeu cu mult timp înainte pentru poporul Său era aceea care îi dădea profetului odihnă acum, în zi de necaz. Şi astfel, chiar dacă i-ar fi lipsit orice binecuvântare dintre cele mai obişnuite, el tot s-ar fi bucurat în Dumnezeul mântuirii sale şi ar fi mers fără să se clatine. Să învăţăm să facem şi noi la fel!