Habacuc 1

Dintre toți cei doisprezece profeți mici nu există vreun mesaj mai deosebit și mai special decât acela al lui Habacuc. El nu se mai ocupă în principal cu vrăjmașul, deși este amintit și el, ci principalul subiect este însuși sufletul profetului, care îi reprezintă pe cei credincioși dintre evrei, care trec prin exerciții profunde. Are loc un fel de conversație între Dumnezeu Însuși și profet, care nu numai că ne prezintă ceea ce tulbura inima profetului ci și mângâierea divină pe care i-au adus-o comunicările Duhului lui Dumnezeu. Vom vedea și că speranța se dovedește a avea o calitate divină deoarece cuprinde tot ce este necesar pentru a-l menține într-o așteptare răbdătoare deși nu se vedea nimic pozitiv ci numai greutăți extreme în viața pe pământ plină de încercări. Cu toate acestea, profetul se bucură în Yahve și are încredere neclintită că va avea tot ceea ce i s-a promis, în pofida tuturor vrăjmașilor, așa cum gazelele se bucură pe înălțimi unde piciorul nici unei alte făpturi nu poate călca în siguranță.

„Profeţia pe care a văzut-o profetul Habacuc. O, Yahve, până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi. De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate? Pentru că jaful şi violenţa sunt înaintea mea şi este ceartă şi izbucneşte neînţelegere. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se arată niciodată, pentru că cel rău împresoară pe cel drept; de aceea judecata iese strâmbă“. De aici se vede o destul de mare asemănare spirituală între scurta profeție a lui Habacuc și cea mai lungă a lui Ieremia. Dar, în același timp, Habacuc nu este un simplu imitator. El face aluzie la toți profeții dinaintea lui și la faptele din istoria timpurie a lui Israel: așa au făcut toți profeții. În unele situații nu au evitat să citeze direct, ba chiar am văzut că Duhul i-a condus să adopte și să reitereze ceea ce alți profeți spuseseră înaintea lor. Dacă dorința de originalitate și mulțimea gândurilor le mai permite unor oameni superiori să împrumute ceva de la un alt om de talia lor, cu atât mai mult călăuzirea divină îi face pe profeți să fie mai puțin preocupați în această privință. Oamenii deșerți doresc mult să se arate originali și sunt prea slabi pentru a lucra sincer și în libertate și sunt capabili să manifeste o rivalitate extremă ca nu cumva să gândească unii că ei ar fi preluat ceva de la altul. Dacă nu preiau nimic de la alții, aceea este o pierdere pentru ei și pentru cititorii lor deoarece non omnia possumus omnes (nu toți putem toate - Virgiliu).

De aceea, în scriptură vedem exact contrariul acestei îngustimi ca manifestare a slăbiciunii. Daniel, de exemplu, care are un stil caracteristic de la început până la sfârșit, a studiat cu sârguință profețiile lui Ieremia și, cu siguranță, nu din cauza că îi lipsea capacitatea de exprimare, el a preferat totuși să preia limbajul lui Moise atunci când aceasta corespundea scopului Duhului. Am văzut cum Mica și Isaia au produs texte importante care se aseamănă nu numai prin ideile exprimate, ci în multe privințe folosesc expresii identice, dar fiecare își are propriul lui subiect. Prin urmare, folosirea acelor expresii prezintă aspecte caracteristice fiecăruia, astfel încât tocmai similitudinile fac să iasă mai mult în evidență faptul că Duhul lui Dumnezeu abordează subiecte diferite. Acest fapt este atât de valabil în scriptură încât, fie că este același scriitor, fie un altul (dar, cel mai probabil același), în Cartea Psalmilor vedem că două texte sunt aproape identice cuvânt de cuvânt. Cu toate acestea, sunt convins că nici unul dintre acestea nu poate fi omis fără a suferi o pierdere și că puținele cuvinte care fac Psalmul 14 să difere de Psalmul 53 prezintă o mare importanță și trebuie ținut cont de ele pentru a împărți drept cuvântul divin și a înțelege sensul lor. Prin urmare, dacă asemănarea este instructivă, prezintă mare importanță modul în care interpretăm diferența. Dar toate acestea sunt, în general, trecute cu vederea, fiind reținute numai de cei care cercetează cu atenție cuvintele și le compară unul cu altul. Orice cuvânt este plin de învățăminte odată ce este văzut clar.

Astfel, deși la început, la Habacuc, se remarcă un fel de duh de plângere ca la Ieremia, un duh împovărat și îndurerat, totuși putem spune că el este, cum zicea Pavel: „trântit jos, dar nu distrus“ (v. 2 Cor. 4.9). La el vedem nu păcat ci neputință – neputința vasului de lut, dar în ambii este și o mărturie strălucită despre comoara pa care harul divin a pus-o în vas.

Aici profetul geme, dar face ceea ce evreii din Osea nu făceau: geme înaintea lui Dumnezeu. „O, Yahve, până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi“. Yahve avea alte scopuri și, dacă părea să nu audă și dacă nu-Și punea brațul în mișcare pentru a salva – deoarece trebuie să ne amintim că aici este vorba despre a fi salvat de puteri externe, despre o mântuire care se arată pe pământ – dacă aceasta nu se întâmplă, este deoarece El urmărește lucruri mai bune. Întotdeauna putem conta pe bunătatea perfectă a lui Dumnezeu și pe resursele harului Său, care se manifestă oriunde există credință, deoarece tot ce este bun pentru omul căzut ține de credință pentru a fi prin har. Habacuc este profetul care a primit misiunea specială de a acorda credinței locul cuvenit. Dar, în mod invariabil, oriunde există credință adevărată, aceasta trebuie pusă la încercare. Prin urmare, vedem încercarea încă înainte de a fi scoasă în evidență credința, dar, dacă nu ar fi existat credință, putem fi siguri că nu ar fi existat asemenea încercări.

De aceea, tocmai dificultatea încercării trebuie să fie o mângâiere pentru credincios, deoarece Domnul nu pune asupra cuiva nici o sarcină fără a da și harul necesar pentru a o putea duce. Este deci întotdeauna o onoare să ai o încercare cât mai grea. Nu este nici o onoare să te dai în lături de la ceea ce ne dă Dumnezeu să purtăm. Când te arăți un slujitor necredincios, aceasta este o rușine atât înaintea lui Dumnezeu cât și înaintea oamenilor. Dar Habacuc era tulburat că asemenea lucruri aveau loc cu poporul lui Dumnezeu, că El întârzia să răspundă și că El nu ar fi capabil, sub aspect moral, să aducă mântuirea sub forma salvării de puterile dinafară, așa cum am spus. „De ce mă faci să văd nelegiuire“ dacă mă tulbură atât de rău? Și nelegiuirea chiar în locul unde era de așteptat să fie dreptate, chiar în poporul lui Dumnezeu. Aceasta îl necăjea și mai rău. Nu era nici o mirare ca națiunile să fie nelegiuite, dar faptul că evreii erau așa îi tulbura profund sufletul.

„Pentru că jaful şi violenţa sunt înaintea mea,“ spune profetul în continuare, „şi este ceartă şi izbucneşte neînţelegere. De aceea legea este fără putere“. El vorbește despre cei care aveau legea și erau în mod oficial sub autoritatea legii. „Și dreptatea nu se arată niciodată“ – nu exista nimic care să corespundă cerințelor legii. „Pentru că cel rău împresoară pe cel drept; de aceea judecata iese strâmbă“.

Dar dacă omul și poporul său au eșuat, Yahve dă răspunsul și El măcar este auzit. De aceea este o apariție imediată a Domnului, deși nu este o manifestare de genul aceleia pe care o dorea mult profetul. Dar Yahve trebuie întotdeauna să fie deasupra gândurilor inimii omului. După cum este scris: „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii“ (1 Cor. 1.25), chiar decât cea mai mare înțelepciune a lor.

Yahve este prezentat aici chemând pe poporul său pentru a le arăta ce intenționa El să facă. Aveau loc schimbări majore și erau pregătite schimbări și mai mari. Căderea împărăției asiriene era un eveniment important și alarmant, și așa urma să cadă și Egiptul și toți ceilalți care, plini de mândrie, se opuneau voinței și cuvântului lui Yahve, dar și mai șocant este că tocmai poporul Său avea să fie doborât împreună cu celelalte nații. Faptul că evreului care, fiind necredincios, Dumnezeu îi dăduse să cunoască mai mult decât oricui altcuiva din lume constituie o circumstanță agravantă. Era cu mult mai rău pentru evreul care nu credea ceea ce îi dăduse Dumnezeu să cunoască mai mult decât oricine din toată lumea. „Priviţi printre naţiuni şi vedeţi şi minunaţi-vă cu uimire; pentru că fac o lucrare în zilele voastre pe care n-o veţi crede chiar dacă vi s-ar istorisi“. Observăm că fiecare capitol al profeției are ca miez nebunia necredinței și valoarea credinței. Acest profet a fost citat de apostolul Pavel și tot față de evrei, atunci când ei erau în pericolul de a abandona binecuvântarea tocmai din cauza că aceasta era nespus de mare: așa de perfect aplică Duhul lui Dumnezeu cuvântul în împrejurări la care nu ne-am gândi că s-ar asemăna.

În Faptele apostolilor 13.38-39, apostolul aplică pasajul la iudeii adunați: „Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise“. Acesta era aspectul cel mai important: în primul rând Omul care, prin lucrarea Lui, adusese binecuvântarea, iertarea păcatelor, favoarea îndurării lui Dumnezeu față de păcătosul în nevoie, atunci când el s-ar trezi. „Oricine crede este îndreptăţit în El“ – și încă îndreptățit de toate: este o exprimare precisă și completă a evangheliei, deși la un nivel elementar. Nu este vorba numai despre iertarea păcatelor, ci de a fi „îndreptățit“, ceea ce, bineînțeles, include și iertarea păcatelor. Dar el merge și mai departe: „oricine crede este îndreptățit în El“. Harul este deci acela care dă această mare binecuvântare până și celei mai slabe credințe deoarece nu se pune problema profunzimii sau a puterii ci numai a autenticității credinței. Dumnezeu este adevărat și, prin harul Său, le dă binecuvântări nelimitate celor care sunt sinceri și adevărați. Aceasta se poate proba prin credință, care Îl onorează pe El în pofida aparențelor contrarii. Este pentru „oricine crede“, a spus Pavel, deși toată virtutea este numai „în El“. Toată valoarea răscumpărării este numai în Hristos și ține numai de lucrarea Lui. „Oricine crede în El“. Nu există credincios care să nu aibă această caracteristică. Credința în sine este posibil să nu aibă nici o calitate care ar putea fi socotită un temei pentru a merita binecuvântarea, dar „fără credință este imposibil să-I fii plăcut“ lui Dumnezeu (v. Evr. 11.6). Harul și dreptatea nu sunt în conflict ci se armonizează prin crucea lui Hristos. Cum altfel ar putea fi drept ca un om să fie binecuvântat dacă înaintea lui Dumnezeu El este păcătos? Credința îl scoate pe om din starea lui naturală și aduce toată binecuvântarea care vine prin alt Om, și anume prin Hristos, Domnul nostru. Oricine crede este îndreptățit prin El pentru toate lucrurile. Toate sunt în El așa cum se cuvine să fie, în toată plinătatea, credincioșii fiind îndreptățiți de „toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise“.

Starea lui Israel era în mod clar cea a unor oameni nedrepți, care nu puteau decât să fie condamnați prin lege. Harul îi putea salva prin credința în Mesia și îi putea salva într-un sens mult mai profund decât ceea ce putea înțelege Habacuc deoarece, fără nici un dubiu, profetul privea salvarea așa cum este privită în general în Vechiul Testament, (cu toate că nu în mod exclusiv sub acest aspect), ca fiind eliberarea, prin intervenția lui Dumnezeu, de nenorocirile și de pericolele vizibile, și nu prea aveau gândul că o eliberare și mai minunată venise deja pentru cine are credință în Hristos cel mort și înviat.

Toate lucrurile rămân la fel în jurul nostru; răul continuă să se manifeste cu putere; înșelăciunea și asuprirea nu sunt judecate, dar este Unul care a înfrânt puterea răului și a deschis o cale pe care cei care cred în El ajung în cer. Acesta este creștinismul și aceasta umplea inima apostolului, deși el nu are probleme, după cum putem vedea, să aplice la creștinism profeția, făcând aplicație pe principiul credinței și potrivit profunzimii divine a cuvântului scris. „Deci fiţi atenţi,“ a spus Pavel, îndreptându-se spre cei care refuzau mărturia, „să nu vină asupra voastră ceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»“. Este evident că apostolul s-a referit la Habacuc, deși cred că nu numai la Habacuc. Putem vedea clar exactitatea cuvântului, a „ceea ce s-a spus în profeți“. S-ar părea că se referea și la Isaia și la Habacuc, dar acum nu este momentul să stăruim asupra motivelor sale.

Dar și în ceea ce a omis apostolul se arată înțelepciune, deoarece profeția spune „priviți printre națiuni“. Această expresie ar fi adus ambiguitate și i-ar fi permis evreului să o întoarcă spunând: „Aceasta este exact și convingerea noastră: știm cu toții în ce stare primejdioasă sunt păgânii, dar de ce să nu ții cont de favoarea de care se bucură poporul lui Dumnezeu?“ De aceea, în aplicarea cuvântului, el a omis referirea directă la națiuni și totul este prezentat ca o adresare directă către ei deoarece, fără-ndoială, dacă Dumnezeu urăște ca națiunile să disprețuiască adevărul și dreptatea Lui, cu atât mai mult El va judeca o asemenea atitudine la cei din poporul Său. Nici o poziție acordată evreului nu poate fi invocată pentru ca ei să fie scutiți de consecințele disprețului și blasfemiei împotriva lui Dumnezeu și a harului Său. Dimpotrivă, nicăieri nu este judecata mai aspră decât asupra celor care iau poziția de popor al lui Dumnezeu, dar, cu toate aceasta, Îl disprețuiesc pe Isus. Dacă așa ceva era rău în Israel, nu este oare incomparabil mai rău în creștinătate? Cât de grav trebuie că este aceasta în țara Bibliilor și a predicării libere?

După cum vedeți, eu nu susțin că moartea și învierea lui Hristos este menționată în mod explicit în această profeție, ci că este prezentat un principiu care se aplică la lucrarea Mântuitorului nostru. Aplicația specială nu este nicidecum exclusă. Știm care este singura lucrare care satisface necesitatea vitală a omului vinovat înaintea lui Dumnezeu. La prima vedere este vorba doar despre lucrarea de judecată a lui Yahve, pe care a împlinit-o prin ridicarea caldeenilor la rangul de putere supremă, distrugând Asiria prin intermediul lor și pedepsindu-i grozav și pe iudei. Acea mărturie i-a pus la încercare atunci pe iudei. Și cum este acum această mărturie despre răscumpărare? Domnul nostru ne învață că disprețuirea ei avea să aducă o judecată mult mai gravă prin intermediul romanilor (v. Matei 22.7). Dar sunt înclinat să cred că apostolul aplică acest principiu la ceea ce face Dumnezeu în har având în vedere judecata pe care Domnul Însuși o va executa la venirea Lui. Aceasta deoarece nici o profeție nu se interpretează singură [N.tr.) sau „nu se interpretează în mod izolat“. V. 2 Petru 1.19-21]. Nu trebuie să limităm profeția numai la trecut. Ea se integrează organic cu celelalte într-un tot care Îl are în centru pe Hristos și împărăția Lui. Dacă așa stau lucrurile, Dumnezeu este Cel care a lucrat în Hristos și El continuă, prin Duhul, lucrarea cea bună, întemeindu-Se, după cum știm, pe lucrarea puternică a răscumpărării.

În ceea ce privește declarația din versetul 41, că este „o lucrare pe care nu o veți crede nicidecum“, ea se referă la voința lor care se opune. Nu se pune problema că Dumnezeu ar fi hotărât ca ei să nu creadă ci că poporul are o voință contrară, de care El ia notă și îi avertizează. Mă îndoiesc că ar fi o hotărâre judecătorească și consider că este o profeție care are rostul de a-i avertiza în mod solemn cu privire la ceea ce urma să atragă, în mod necesar, necredința lor. Aspectul judiciar este prezentat în cartea Faptele apostolilor abia în capitolul 28: abia atunci a fost pronunțată sentința. Adică toată mărturia a fost susținută în mod persistent și cu răbdare și, cu cât Dumnezeu arată mai multă răbdare în mărturia pe care o dă, cu atât mai necruțătoare va fi judecata Lui atunci când va lovi. După cum știm, El este încet la mânie, și pentru El judecata este o „lucrare ciudată“, dar, când vine aceasta, ea trebuie cu siguranță să se desfășoare până la capăt, potrivit cu majestatea și sfințenia Lui. Dar eu am impresia că sentința este pronunțată abia în ultimul capitol din Faptele apostolilor. Aici mărturia continua, iar iudeii erau supuși la încercarea finală. Avea loc ceva extrem de important, iar la sfârșitul capitolului este consemnat faptul că ucenicii şi-au scuturat praful de pe picioare, ceea ce arată că, deși sentința nu a fost pronunțată în mod oficial, fusese prezentată o mărturie puternică și era o indicație că ei trebuiau să ia aminte pentru că gravitatea pericolului era pe măsura necredinței lor.

Profetul află de la Yahve că avea să-i ridice pe caldeeni și știm cu toții că aceea era judecata care sta să cadă asupra lor cu toate că este departe de a fi tot ce avea să vină asupra iudeilor aflați pe acea cale. „Pentru că, iată, ridic pe caldeeni, naţiunea aceea amarnică şi năvalnică ce străbate lăţimea pământului, ca să stăpânească locuinţe care nu sunt ale lor“. Ei erau prădători pe care Dumnezeu, în providența Lui, îi folosea pentru a zdrobi apostazia lui Iuda și pentru a pedepsi mândria altor națiuni. „Ei sunt înspăimântători şi îngrozitori; de la ei înşişi vine judecata lor şi onoarea lor. Şi caii lor sunt mai iuţi decât leoparzii şi sunt mai repezi decât lupii de seară; şi călăreţii lor se avântă cu mândrie; şi călăreţii lor vin de departe: zboară ca un vultur care se repede să sfâşie. Ei toţi vin pentru violenţă: mulţimea feţelor lor priveşte înainte şi adună captivi ca nisipul. Da, el îşi bate joc de împăraţi şi căpeteniile sunt demne de dispreţ pentru el; râde de orice întăritură, pentru că îngrămădeşte ţărână, şi o ia. Atunci gândul lui se va schimba şi va trece înainte şi va fi vinovat: această putere a lui a devenit dumnezeul lui“. Astfel, calamitatea caldeeană va fi îngăduită pentru un timp, dar când vor fi uitat că Dumnezeu i-a folosit pentru a-i răsplăti pe aceia care au ofensat numele Lui și gloria Lui și vor socoti că ei au reușit totul nu datorită voinței suverane a lui Dumnezeu ci datorită influenței dumnezeului lor, atunci Dumnezeul cel adevărat se va ocupa de ei. Atunci energia lor proprie se va epuiza așa cum s-a terminat și cu trufia altor națiuni. Lucrarea caldeenilor a fost din momentul ridicării lor sub Nebucadnețar până la căderea monarhiei babiloniene. Atunci totul avea să se schimbe. Punctul culminant al acestei nedreptăți scandaloase a fost atins prin insulta adusă lui Yahve de Belșațar când a lăuat dumnezeii lor în fața vaselor din templul de la Ierusalim, care fuseseră dezonorate, ca și cum Yahve nu și-ar fi putut păzi propriul Său popor de puterea mai mare a idolilor sau de mâinile caldeenilor.

Urmează apoi răspunsul profetului față de cuvântul lui Yahve: „Nu eşti Tu din eternitate, Yahve, Dumnezeul meu, Sfântul meu?“ Aceste cuvinte aduc oarece odihnă duhului profetului. Acum, în locul tonului de apăsare și plângere cu care a început, el capătă tărie pentru a vorbi clar despre caldeeni. El se pleacă întrucâtva în fața înțelepciunii și dreptății măsurilor disciplinare și, dacă supunerea nu este încă deplină, ea va fi perfectă înainte de încheierea profeției. Este extrem de interesant să urmărim o asemenea evoluție a unui suflet și întotdeauna este așa acolo unde are loc o lucrare autentică. Nimic nu este mai trist ca atunci când credincioșii se obișnuiesc cu afirmații pur dogmatice despre adevăr sau cu o monotonie a vieții de zi cu zi fără a mai căpăta puteri noi de la Domnul, încetând să caute să facă din orice lucru, fie el o întristare sau o bucurie, un mijloc de a-L cunoaște mai bine pe El. Aceasta este extrem de important și aceasta este marea diferență dintre lege și har. Prin lege ai cerințe și instrucțiuni complet specificate și legea nu are caracteristica de a ajuta la înaintarea în cunoașterea gândului divin, pe când, dacă harul își urmează cursul, sufletele pot crește „în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos“ (2 Pet. 3.18), crescând „în cunoștința lui Dumnezeu“ (2 Pet. 1.2).

Așa se întâmplă aici cu profetul. „Nu eşti Tu din eternitate, Yahve, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Noi nu vom muri. Yahve, Tu l-ai hotărât pentru judecată“ – adică pe caldeeni. Se spune foarte puțin despre istoria lor. Ei au fost aduși ca o pedeapsă și aceasta este prezentat cât se poate de clar, dar nu se putea ca Dumnezeu să nu îi răsplătească la sfârșit. Totul era măsurat. În îndurarea Lui, El măsoară întotdeauna încercarea când poporul Său trebuie să fie pedepsit. Ce minunat că și încrezuții de caldeeni, care aveau o putere nemaiîntâlnită, nu se putea să fie mai mult decât niște instrumente folosite de Dumnezeu pentru a corecta pe poporul Său care eșuase într-un mod atât de jalnic! Aceasta a fost o mângâiere pentru profet în cele din urmă, când a cântărit toate. „Tu ai ochi prea curaţi ca să privească răul şi nu Te poţi uita la nedreptate“. Cu siguranță el recurge la limbajul folosit și în alte părți, chiar din timpul lui Iov, dar făcând o aplicație cu totul nouă. „Pentru ce Te uiţi la cei care lucrează cu necredincioşie şi taci când cel rău înghite pe unul mai drept decât el?“

De fapt, aceasta umplea inima profetului – poporul lui Dumnezeu, indiferent cât de vinovați ar fi fost ei, chiar dacă la ei se găsea orice fel de nedreptate care există pe fața pământului. Iar acei caldeeni care fuseseră ridicați pentru a-i umili pe iudei erau la fel de neîndurători în modul în care îi tratau pe evrei pe cât de dispuși erau să-L neglijeze și să-L disprețuiască pe Dumnezeu Însuși. „Şi îi faci pe oameni ca peştii mării, ca târâtoarele care n-au nici un stăpân peste ele. El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi prinde în plasa lui şi-i adună în năvodul său: de aceea se bucură şi se veseleşte“. Dar i-a spus Yahve profetului, el urma să Îl ofenseze considerând că a avut acea putere datorită dumnezeului său: „De aceea aduce jertfe plasei lui şi arde tămâie năvodului său; pentru că, prin ele, partea lui a devenit grasă şi hrana lui, aleasă“. Vedem cu ce talent folosește profetul acel mic cuvânt de la Yahve ca un temei pentru o pledoarie cu motive pentru care Domnul nu se cuvine să-i cruțe pe vrăjmașii neîndurători ai poporului Său. Nimic nu poate fi mai frumos decât modul în care un ochi curat – adică acela care știe că Dumnezeu îi iubește pe ai Săi și, mai presus de orice, Îl iubește pe Hristos Însuși – își însușește adevărul cel mai potrivit și îl folosește în interesul celor nevoiași care se pot agăța numai de Numele Lui. „Va goli el pentru aceasta plasa lui şi va înjunghia el neîncetat naţiunile fără cruţare?“ Îi va permite Yahve să continue să fie necruțător? Nu este cu putință. Dar el trebuie să aștepte rezolvarea.