„Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins deodată în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-1 îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi să nu fii ispitit şi tu" (versetul 1).

　　Versetele 1 până la 10 din capitolul nostru conţin concluzii practice scoase din toată învăţătura epistolei acesteia. Primele două capitole ne arătaseră ce trebuie făcut cu omul în lucrarea Iui Dumnezeu. Sentinţa de moarte era rostită asupra lui. Singur Cel de al doilea Om, Hristos, putea să dăinuie înaintea lui Dumnezeu, ca şi toţi aceia care, fiind născuţi din Duhul, aparţineau Acestui al doilea Om. Dar omul nou,având încă firea păcătoasă sau omul vechi în el, poate să se lase surprins de vreo faptă care nu poate să fie atribuită decât omului vechi sau firii păcătoase. Aceia cărora apostolul se adresează sunt oameni duhovniceşti, aceia care înfăptuiesc, în umblarea lor, roada Duhului şi n-au căzut pentru a fi uitat caracterul omului nou. Ce au ei de făcut? Să-1 ridice pe un astfel de om, dar nu într-un duh legalist, care nu poate decât să condamne fără milă. Duhul omului duhovnicesc este un duh de blândeţe. El ştie că şi el poate fi ispitit şi poate cădea ca acela pe care este chemat să-1 ridice. Aceasta îl face să ia seama la el însuşi, îl păzeşte de mândrie şi de cădere. Astfel, trăind prin Duhul, el şi umblă prin Duhul.

　„Purtaţi-vă sarcinile unii altora si astfel veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul socoteşte că este ceva, măcar că nu este nimic, se amăgeşte singur. Fiecare să-şi cerceteze fapta lui şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce îl priveşte şi nu cu privire la alţii; căci fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi" (versetele 2-5). Îndemnul se adresează acum acelora care erau duhovniceşti, nu referitor la atitudinea lor fată de acela care săvârşise vreo greşeală, ci cu privire la relaţiile dintre ei. Ei trebuiau să poarte sarcinile unii altora. Dragostea singură putea să-i conducă pe un astfel de drum, fiecare uitând sarcina sa proprie, pentru a o purta pe aceea a fratelui său. Nu era acesta exemplul pe care li-l dăduse în mod perfect Persoana adorabilă a lui Hristos? Dacă ei făceau aceasta, legea lui Hristos era lucru împlinit în ei. Era vreo nevoie să adauge o altă lege la aceasta? Povara era purtată şi continua să fie purtată. Aşa se purtau faţă de Galateni aceia care voiau să-i readucă la Lege, sau erau dintre aceia care, punând pe spinarea altora sarcini grele de purtat, ei nu se atingeau de ele nici măcar cu unul din degetele lor (Luca 11.46)? Fiecare să pună la probă sau mai degrabă să deosebească propria sa lucrare (Romani 12.2; Filipeni 1.10; Efeseni 5.10). Oamenii aceştia lucraseră pentru Domnul? Ei ar avea cu ce să se laude, dacă ar fi fost instrumentele unei lucrări pentru Hristos; dar puteau ei să facă acest lucru? Nefiind nimic, ei credeau că sunt ceva şi se înşelau singuri. Fără îndoială, ei nu puteau să se laude cu ceea ce făceau acum, pentru că altul făcuse lucrarea printre Galateni. Şi cu siguranţă, ei nu se gândeau să poarte sarcina fraţilor lor, ci fiecare dintre ei va purta sarcina lui însuşi când responsabilitatea lor va fi pusă în cauză.

　　„Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă" (versetul 6). Acest verset care pare că vine aici puţin abrupt şi fără legătură cu ceea ce este mai înainte, introduce, poate cu două scopuri, un adevăr incontestabil. Pe de o parte inimile noastre egoiste, deşi primind bucuros învăţătura din Cuvânt, sunt cu uşurinţă mult mai ocupate de propriile lor interese decât de acelea ale lucrătorilor trimişi de Domnul şi ar fi dispuse să fie mai puţin darnice faţă de aceia care ne învaţă. Se potriveşte felul acesta de purtare cu ceea ce ne este spus aici: „să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă?" Problema primirii de oaspeţi, a hranei, a veşmintelor este tratată temeinic printr-o frază asemănătoare, fără să excluzi, se înţelege de la sine, ajutorul bănesc. Dar această frază ar putea de asemenea să facă aluzie într-un fel ocolit la pretenţiile învăţătorilor iudaizanţi care ar fi putut să se laude faţă de Galateni de a nu căuta bunurile vremelnice si de a nu avea alt scop, învăţându-i, decât perfecţionarea Neamurilor, în contrast cu Pavel, care deşi primise har şi apostolat pentru ascultarea credinţei printre Neamuri, îi îndemna la dărnicie. Sub aparenţele dezinteresării, aceşti fraţi mincinoşi aveau, cum se vede în această epistolă, un alt scop decât banii. Ei voiau să dobândească oameni „plini de râvnă faţă de ei", să-şi creeze adepţi, excluzându-l pe apostol.

„Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit". Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viata veşnică. Să nu obosim făcând binele, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem ocazie, să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei" (versetele 7-10).

　　Acest pasaj revine la subiectul fundamental şi permanent al Epistolei. Religia cărnii nu poate absolut să se împace cu aceea a Duhului. Alianţa celor două este imposibilă; acestea sunt două terenuri în întregime separate. A voi să le confunzi sau să le uneşti, este a te amăgi singur; mai mult, înseamnă a-L „batjocori pe Dumnezeu". Pentru acela care seamănă în firea păcătoasă nu există decât un seceriş posibil: putrezirea; şi această epistolă în întregime arată că religia pe care căutau s-o impună Galatenilor nu era altceva decât religia cărnii. La ce ducea ea? Am văzut de-a lungul epistolei. Dar unde ducea umblarea opusă? „Cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viata veşnică". Si ce este viata veşnică, dacă nu o viaţă spirituală şi divină corespunzând firii lui Dumnezeu, capabilă de a-L cunoaşte şi de a se bucura de El, o viaţă sfântă şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, în iubire, o viată care se rezumă, în cunoaşterea unei Persoane: Hristos! Nici un amestec posibil cu semă-năturile şi secerişul cărnii. Însemna să-L batjocoreşti pe Dumnezeu, preferând pe acestea din urmă secerişului din Duhul, fericirii fără margini a părtăşiei cu Hristos şi a posesiunii vieţii din Dumnezeu! Şi încă, această viată veşnică trebuia să se arate nu numai în părtăşia cu Hristos, ci făcând bine. Să nu obosim în aceste semănături şi vom secera la timpul potrivit; şi, în plus, să nu uităm că dacă suntem chemaţi să ajutăm mai ales pe aceia din „casa credinţei", dacă se prezintă ocazia, noi trebuie să ajutăm şi să încurajăm prin înţelegerea noastră pe toţi aceia care, nefăcând parte din această casă, trec prin lipsurile şi suferinţele din această lume sărmană, încovoiaţi sub urmările păcatului.

　　Cât de potrivit era îndemnul cuprins în versetele acestea ca să-i readucă la starea de a se bucura de adevărata fericire şi de deplina libertate a harului!