Este de presupus că, după anumite antecedente (Faptele Apostolilor 16.3), fraţii mincinoşi spuneau că Pavel, ocazional, propovăduia încă tăierea împrejur. Dacă astfel erau lucrurile, pentru ce era încă prigonit de Iudei, ceea ce dovedea toată istoria sa? Am văzut, la capitolul 4.29, că şi acum cei născuţi din Duhul erau persecutaţi ca şi la început (Ismael îl prigonea pe Isaac). Pavel însuşi nu a dat cel mai bun exemplu despre acest lucru? Prigonitor atâta timp cât era în firea păcătoasă, este prigonit din moment ce primise Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 9.17-23). Şi situaţia nu era încă tot aşa? Pricina de poticnire a crucii era ea nimicită pentru apostol sau rămânea încă în întregime asupra lui? Apostolul ar vrea ca aceşti oameni care tulburau sufletele sub pretext de sfinţenie, să meargă până la a se face fameni pentru a obţine mai mult din ceea ce urmăreau ei. S-ar vedea unde i-ar duce mutilarea aceasta! „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai, nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti". Dar dacă vă muscaţi si vă sfâşiaţi unii pe alţii, vedeţi să nu fiţi nimiciţi unii de alţii" (versetele 13-15). Intrăm aici, foarte uşor, în cel de al treilea mare subiect al acestei epistole. Cel dintâi trata despre ceea ce este omul în ochii lui Dumnezeu; al doilea ne arăta ceea ce este legea. Instituită de Dumnezeu în legătură cu omul, ea nu poate decât să-1 condamne. Al treilea tratează despre carne (firea păcătoasă) în contrast cu Duhul şi ne aduce puţin câte puţin să vedem condamnarea absolută şi definitivă a cărnii, ca si aceea a lumii, care este domeniul ei (capitolul 6.14). In aceste versete, apostolul se întoarce acum spre scumpii săi Galateni si le arată că favoarea imensă care le-a fost acordată prin dezrobire, adică libertatea (versetele 1-13), îi obligă la o viaţă practică pe care legea nu putea niciodată să le-o dea. Dacă ei erau puşi în libertate, aceasta nu era pentru a se folosi de ea ca de un motiv pentru a trăi pentru firea păcătoasă. El le va arăta că aceia care sunt ai lui Hristos au răstignit firea păcătoasă (versetul 24). Această libertate nu trebuia în nici un fel să slujească de pretext cărnii, lucru de care creştinii legali (sub lege) şi care trăiesc în felul lumii au acuzat întotdeauna pe creştinii cu adevărat dezrobiţi, dar ea (această libertate) trebuia, din contră, să îndemne la manifestarea iubirii în slujba familiei lui Dumnezeu. Ceea ce legea poruncea: iubirea, Duhul lui Dumnezeu împlinea. La aceasta ajungea totul sub regimul harului: La versetul 15, având harul în noi, este posibil din nefericire ca noi „să ne muşcăm şi să ne sfâşiem unii pe alţii". Care va fi urmarea acestui fapt? Răsturnarea totală a mărturiei care ne este încredinţată. „Zic dar: Umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi. Dar dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege" (versetele 16-18).

　　Versetele 16 la 26 tratează despre urmările practice ale dezrobirii. Cum, având firea păcătoasă în noi, vom putea umbla în aşa fel încât Hristos să nu fie necinstit? Subiectul este dificil. Iată pentru ce apostolul insistă aici mai mult decât asupra lumii (6-14) şi chiar asupra omului (1-2). El arătase în versetul 5 că rezultatul credinţei era primirea Duhului Sfânt şi în cele din urmă slava. El ne spune la versetul 16 că rezultatul acestei posesiuni a Duhului, care face din noi copii ai lui Dumnezeu este de a ne face să umblăm prin Duhul. Umblarea urmează imediat după posesiunea vieţii prin Duhul. Din moment ce eu umblu prin Duhul, pofta cărnii este imposibilă. Unul din aceste lucruri îl exclude pe celălalt: ele sunt şi vor rămâne totdeauna în opoziţie şi în luptă unul cu celălalt „pentru ca să nu faceţi ceea ce aţi voi". În afară de aceste două principii: carnea şi Duhul, există individul, omul care le conţine pe amândouă, astfel că el poate să fie doborât sau să fie biruitor în lupta începută. De aceea aceşti învăţători mincinoşi pretindeau şi încă pretind că legea era ajutorul de care noi avem nevoie pentru a nu fi doborâţi. Gravă greşeală! Duhul şi legea sunt potrivnici. „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege".

　„Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute şi sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (versetele 19-21).

　　Legea, şi aceasta arată originea sa divină, se opune tuturor faptelor firii păcătoase, care sunt evidente, legea nu exclude nici una din ele, căci apostolul adaugă la lista sa „şi alte lucruri asemănătoare cu acestea". Ea (legea) nu furnizează niciodată mijlocul de a rezista la aceste fapte ale firii păcătoase, ea le condamnă. Aceste fapte sunt corupţia moravurilor, idolatria păgână, ura şi violenţa intrigilor şi dezbinările, uciderile, plăcerile firii păcătoase. La toate aceste lucruri, semnalate de lege, aşa cum o vedem în Vechiul Testament, dar foarte departe de a fi epuizate de ea în pasajul nostru, Dumnezeu răspunde prin excludere din Împărăţia Sa. Ele nu au nici un drept de a dăinui în sfera binecuvântărilor divine, chiar pe pământ. Duhul nu are nici o legătură cu toate acestea.

　　„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege. Dar cei care sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile şi cu poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii" (versetele 22-26). Duhul nu are nimic comun cu faptele firii păcătoase. Roada Sa (a Duhului) este cu totul alta; ea alcătuieşte un bloc în care totul se menţine unitar. Contra roadei Sale (a Duhului) nu există lege. Sunt mai întâi rezultatele Sale în noi relativ la Dumnezeu, în număr de trei: dragoste, bucurie, pace; apoi relativ la oameni, în număr de cinci: îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe; în sfârşit, relativ la noi înşine, un singur rezultat: înfrânarea poftelor (stăpânirea de sine). Împotriva acestor lucruri nu este lege. Aceasta din urmă poate să le recunoască, dar nu să le producă. Dar aceia care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit carnea cu patimile şi poftele ei. Aici, în acelaşi timp moartea şi omorârea sunt considerate ca rezultatul energiei divine (Coloseni 3.5-7). Apostolul încheie în versetul 25: „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul". Duhul este viaţă, El ne aduce viaţa pentru ca noi să umblăm prin ea, căci aceste două lucruri sunt de nedespărţit (versetul 16).

　　Versetul 26 ni se pare că stabileşte legătura cu capitolul următor, care ne va vorbi despre lume. Dincolo de faptele firii păcătoase există la om dorinţa de a-şi face un loc, de a-şi dobândi o faimă în lume. Aceasta este ceea ce apostolul numeşte aci slava deşartă. Dorinţa de a face impresie, slava deşartă, cum o numeşte aici apostolul, ne pune pe unii împotriva celorlalţi, pune în joc sentimentele de invidie şi de gelozie contra aproapelui. De fapt subiectul luptei între firea păcătoasă şi Duhul continuă încă aici şi în parte în capitolul următor.