La versetul 8, apostolul revine la Neamuri. Voi, Galatenilor, le spune el, în necunoaşterea voastră de Dumnezeu eraţi odinioară robiţi celor care din firea lor „nu sunt dumnezei" (2 Cronici 13.9). Ei puteau să aibă o religie, o preoţie, mai multă sau mai puţină cunoaştere a gândurilor lui Dumnezeu, cum s-a văzut în cazul lui Ieroboam şi al celor zece seminţii, dar ei nu erau mai puţin robiţi idolilor, ceea ce însă nu se putea nicidecum spune despre un Iudeu. Însă, aceşti păgâni, Galateni, fiind convertiţi, cunoscuseră pe Dumnezeu sau, mai degrabă, căci cunoaşterea lor era foarte imperfectă, fuseseră cunoscuţi de Dumnezeu şi îi aparţineau ca nişte copii ai Săi; de aceea, cum se întorceau ei la slabele şi mizerabilele învăţături cărora voiau să se supună (să se înrobească) din nou? Adevărul este că ei posedau, pe când erau idolatri, aceleaşi slabe şi mizerabile învăţături pe care le aduceau aceşti fraţi mincinoşi ieşiţi din iudaism. Ei ţineau zile si luni, vremuri si ani, de care ei ascultaseră altădată, si se întorceau la prima lor stare, astfel că munca apostolului, el se temea de asta, fusese fără folos faţă de ei.

　　Este foarte important să notăm că principiile creştinătăţii actuale, când nu sunt tăgăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, sunt totuşi un preludiu al lepădării de credinţă de la sfârşit, nu se deosebesc cu nimic de învăţăturile lumii, aşa cum iudaismul sau păgânismul ni le înfăţişează în această epistolă. Unde se vede afirmându-se că nu există nici o restaurare posibilă pentru om, pentru că el este pierdut; că în el, adică în firea lui păcătoasă nu locuieşte nimic bun; că nici el, omul, nici lumea nu pot să fie ameliorate; că toate eforturile sale (ale omului) pentru a se apropia de Dumnezeu sunt inutile; că a face anumite lucruri sau a se abţine de la ele, nu ne apropie de Dumnezeu; că credinţa într-un Hristos mort şi înviat este singura noastră scăpare? Din moment ce s-a ajuns, nu în vorbe, ci în realitate, la această concluzie, părăseşti deşartele tale eforturi, pentru a fi făcut dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Toată religia creştinătăţii care ne înconjoară este clădită pe aceste principii. Toate „faptele de îndreptare" n-au altă origine. Îi trebuie omului, ca şi fiului risipitor, un cuvânt divin care să-1 înveţe că el este pierdut şi chiar şi mai mult, că el este mort (Luca 15.24). Un om mort nu face eforturi pentru a reveni la viaţă, ci se bucură de viaţa cu totul nouă pe care harul i-o oferă în Hristos. „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Nu mi-aţi făcut nici o nedreptate. Dimpotrivă, ştiţi că în neputinţa trupului v-am vestit Evanghelia pentru întâia dată. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care era deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat. M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul? Nu cu gând bun sunt ei plini de râvnă pentru voi, ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei. Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de faţă la voi. Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi! O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi şi să-mi schimb glasul, căci nu ştiu ce să mai cred despre voi!" (versetele 12-20). Apostolul îi roagă acum să fie ca el, Iudeu care socotise toate drepturile sale iudaice ca o pierdere şi chiar ca nişte gunoaie pentru ca să-L câştige pe Hristos (Filipeni 3.8). Dezbrăcat de bunăvoie de tot cu ceea ce un Iudeu ar fi putut să se laude, el era asemenea lor, care ieşiseră din păgânism fără să aibă drept la nimic. Ei nu-i făcuseră nici o nedreptate, considerându-l ca despuiat de tot, căci aceste lucruri nu aveau nici o valoare pentru el. De la carne, ei primiseră infirmitatea lui (neputinţa trupului). Iată deci tot ceea ce el adusese printre ei. Ispita sa în carne făcea din el o biată fiinţă slabă si un obiect de dezgust. El nu ţintise să fie altfel şi acceptase ispita ca voită şi dată de Dumnezeu, a cărui putere se desăvârşise în slăbiciune (2 Corinteni 12.8-10). Experienţă salvatoare pentru el şi pentru ei de asemenea, când ei erau sub impresia sfinţitoare a încercării de care era atins apostolul. Când ei erau sub această influenţă, în loc de a dispreţui sau de a lepăda cu dezgust ispita apostolului în carne, ei îl primiseră ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus şi şi-ar fi scos chiar ochii pentru a-i da lui. Sunt adesea mirat să văd creştini, când este vorba pentru ei de chestiuni ca omul şi Hristos, legea şi harul, firea păcătoasă şi lumea, legăturile lor cu Dumnezeu şi mântuirea lor veşnică, complăcându-se în discuţii inutile asupra felului ispitei care era în carnea lui Pavel. Cuvântul lui Dumnezeu n-a socotit de folos să ne-o descopere; el (Cuvântul lui Dumnezeu) vrea în schimb ca noi să nu ignorăm nimic din problemele vitale dezbătute în epistola aceasta asupra raporturilor credincioşilor cu omul, cu carnea, cu legea şi cu lumea. Prin întrebările lor, de curiozitate, aceşti creştini se condamnă ei înşişi.

　　El le spusese adevărul asupra stării omului, asupra stării fiecăruia dintre noi, asupra cărnii, asupra lumii, asupra lui Hristos, singurul şi unicul Salvator şi iată că aceşti oameni îi convingeau că ei n-aveau adevărul! Cu ce scop! Ei voiau să le rupă orice legătură cu apostolul, pentru ca să-i acapareze şi să-i facă plini de zel faţă de ei, care nu erau decât nişte fraţi mincinoşi. Dar, adaugă apostolul la versetul 18, este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de faţă la voi. Abia m-am depărtat de voi, că râvna voastră pentru bine a dispărut şi voi vă întoarceţi la robia din care Duhul lui Dumnezeu vă smulsese!

　　A reveni la respectările poruncilor şi abţinerilor legii, însemna să acţioneze ca şi cum Hristos n-ar fi luat încă chip în ei. Apostolul era din nou ca în durerile naşterii fată de ei, ei erau în întuneric si Hristos nu văzuse încă lumina zilei în ei. Se vede aici ceea ce aceste învăţături, în aparenţă exterioare şi fără importanţă, însemnau pentru aceia care păreau că aflaseră adevărul. „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub lege, n-ascultaţi voi legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă, şi altul din femeia liberă. Dar cel din femeia roabă s-a născut în mod firesc, iar cel din femeia liberă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea au un înţeles simbolic, acestea sunt două legăminte. Unul, cel de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar (căci Agar este muntele Sinai din Arabia) şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este liber şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, tu, care eşti stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care n-ai durerile naşterii! Căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are un soţ" (Isaia 54.1). Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi după cum atunci, cel care se născuse în mod firesc prigonea pe cel care se născuse prin Duhul, tot aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe femeia roabă şi pe fiul ei, căci fiul celei roabe nu va moşteni împreună cu fiul femeii libere. De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere". Îndemnul se face mereu mai stăruitor si arată acestor Galateni nebunia celor care caută să-i amăgească, şi propria lor nebunie ascultând de ei. Îi încredinţaseră că trebuiau cu orice preţ să fie sub lege şi ei îşi exprimaseră voinţa de a face aşa, crezând că aceste două sisteme, legea şi făgăduinţa puteau fi alături. Ei nici nu ascultaseră ceea ce Legea proclama sus şi tare. Avraam nu avusese doi fii? Unul, fiul celei roabe, era născut în mod firesc. Aceasta este cu totul altceva decât adevărul arătat mai înainte, că creştinul are carnea (firea păcătoasă) în el şi că el are ispite în carne (versetele 13-14). Pe aceasta el o va avea până la capăt; dar el nu-şi trage originea din firea păcătoasă, ca Ismael, fiul Agarei. Fără îndoială, purtând firea păcătoasă în el, ar putea să umble, să trăiască, să se poarte după îndemnurile ei, fiind totuşi complet eliberat de robia lui; şi aceasta cere celui credincios o continuă veghere, a cărei lipsă ne expune la căderi care Îl necinstesc pe Dumnezeul nostru Mântuitor. Astfel, deci, cu toate că fiind complet eliberaţi de robia cărnii, noi trebuie să veghem fără întrerupere pentru a nu-i da nici un pretext de a se arăta şi de a acţiona, căci noi am fost născuţi nu din femeia roabă, ci din femeia liberă. Acelaşi Avraam, imagine a ceea ce noi suntem, a avut din femeia liberă un fiu, Isaac, născut prin făgăduinţă. Iar făgăduinţa nu are deloc a face cu carnea. Sara era stearpă; trebuia deci ca viaţa lui Isaac să provină numai din Duhul şi din credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale.

　　Apostolul insistă asupra simbolurilor prezentate prin aceste două femei, Agar şi Sara. Acestea sunt două legăminte, primul, Agar, muntele Sinai, născând pentru robie. Iar Agar este muntele Sinai, corespunzând Ierusalimului de acum, care este în robie cu copiii săi.

　　Dar există un Ierusalim de sus: acesta nu este Ierusalimul ceresc sau Biserica, ci un al doilea legământ, de origine cerească, care n-are nici o legătură cu Sinai. Această femeie liberă este mama noastră. Ea, legământul cel nou, ne-a născut. Noi am ieşit din ea, din legământul liber al harului. Deoarece Sara era stearpă, noi n-am fi putut niciodată să fim copiii săi, fără făgăduinţă. Dar, asemenea lui Isaac, noi suntem copii din făgăduinţă şi această femeie liberă este mama noastră, căci este scris în Isaia 54.1-2: „Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai durerile naşterii! Căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are un soţ. In acest pasaj, femeia stearpă nu năştea, nu fusese în durerile naşterii, asemenea Sarei, înainte ca făgăduinţa să-i fi fost dată, dar fiii celei părăsite, ai Ierusalimului vinovat şi părăsit de Dumnezeu, sunt mai numeroşi decât copiii aceleia care ar un soţ, ai Ierusalimului recunoscut sub legământul dintâi ca soţie a Domnului, cu condiţia de ascultare, lucru pe care poporul nu-l făcuse chiar de la primul pas sub lege. Lo Ammi = Nu-i poporul Meu (Osea 1.9) fusese rostit asupra Ierusalimului vinovat sub lege. Acum nu mai era scăpare pentru el decât în făgăduinţă. Legea nu atinsese scopul. Roaba şi copiii robiei fuseseră alungaţi. Nu rămânea altă scăpare decât să fii copil al făgăduinţei; de aceea uşa era deschisă Neamurilor. Dar aşa era caracterul acelora care readuceau pe Galateni la lege: ei prigoneau pe aceia care erau născuţi din Duhul, pentru că ei erau născuţi în chip firesc. Acesta este singurul rol al firii păcătoase în toată această religie, şi el va rămâne singurul până la capăt. Şi ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii libere" (Geneza 21.10-12). Nu există moştenire comună între ei. Aceia care fuseseră aduşi la credinţă prin slujba apostolului nu aveau nimic comun cu aceia despre care s-a vorbit în acest pasaj, căci ei erau toţi fii ai femeii libere, în timp ce ceilalţi erau născuţi în robie.

　La terminarea capitolului 4 voi adăuga un gând destinat să facă mai clar acest pasaj dificil. Ierusalimul de sus nu este deloc Ierusalimul ceresc, ci Ierusalimul întemeiat pe harul de origine divină, şi nu pe lege. La fel este în Apocalipsa 12 cu femeia, Israelul după gândurile lui Dumnezeu, văzută de sus şi născându-L pe Mesia. Aşa va fi de altfel Ierusalimul viitor în timpul mileniului, ceea ce arată pasajul din Isaia 54. El arată în acelaşi timp că în timpul sterilităţii Ierusalimului părăsit, i s-au născut copiii. El va fi restabilit sub har, va deveni deci femeia liberă, mama noastră, dar în timpul cât a fost părăsit sub lege i s-au născut copiii.