„Zic însă: cât timp moştenitorul este un copil, nu se deosebeşte cu nimic de un rob, deşi este stăpân pe toate; ci este sub tutori şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi: când eram copii, eram sub robia principiilor lumii; dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege, ca să căpătăm înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava" adică: „Tată!" Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; si dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.

　　Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor care, din firea lor, nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceri iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi din nou să fiţi robi? Voi ţineţi zile, luni, timpuri şi ani. Mă tem pentru voi să nu fi lucrat în zadar printre voi" (versetele 1-11).

　　Aici apostolul ne arată, cum am remarcat deja în introducere, absoluta nepotrivire dintre religia firii păcătoase şi religia Duhului. Principiile celei dintâi sunt aceleaşi în iudaism ca şi în păgânism; principiile celei de a doua sunt bazate pe credinţă şi pe har, carnea fiind definitiv condamnată la crucea lui Hristos. De altfel, Duhul lui Dumnezeu va reveni asupra acestui subiect când va fi vorba, în capitolul 5, de îndemnurile care decurg din învăţătura expusă în capitolele 3 şi 4.

　　Apostolul face să iasă în relief acum punctele de contact dintre religia Iudeului sub lege şi aceea a păgânului încă afundat în idolatrie. Mai întâi, ce erau credincioşii iudei înaite ca ei să fie uniţi într-un singur trup cu Neamurile şi înaintea darului Duhului Sfânt? Ei, toţi ucenicii, înaintea învierii si darului Duhului Sfânt la Rusalii, erau încă nevârstnici, ca de altfel toţi credincioşii iudei sub lege, înainte de formarea Bisericii. Cu toate că destinaţi să moştenească totul, ei nu se deosebeau cu nimic de un rob. Demnitatea lor viitoare era ascunsă. Ei aşteptau timpul, fixat de Tatăl, când aveau să fie declaraţi de El moştenitori.

　　Ce contrast între acest pasaj şi descrierea unui creştin eliberat, în versetele 27-29 din capitolul 3! Şi ar vrea să vă facă să vă întoarceţi la starea de copil care „nu se deosebeşte cu nimic de un rob", pe voi, fii ai lui Dumnezeu, care v-aţi îmbrăcat cu Hristos! Nu este nicidecum chestiunea aici de a dispreţui privilegiile iudaice acordate de Dumnezeu poporului Său, ci ne este arătat că ceea ce acest popor poseda era un timp de aşteptare, având un cu totul alt scop decât de a-i dobândi o îndreptăţire.

　　Însă Iudeii erau de asemenea mai înainte înrobiţi de „învăţăturile începătoare ale lumii". Acestea erau aceleaşi la un Iudeu ca si la un închinător la idoli, care deşi subjugat idolilor săi, avea aceleaşi principii pentru a-şi atrage favoarea lor (a idolilor).

　　　　Aceste învăţături, iată-le: Trebuiau să tină anumite zile şi anumite lucruri (Coloseni 2.21); şi Pavel îi mustră pentru aceasta şi pe Coloseni în capitolul 2.20-21 şi pe Galateni în capitolul 4.10.

　　Aceste două indicaţii porneau de la noţiuni în întregime străine de gândul lui Dumnezeu, dar pe care El le admitea pentru a-1 convinge pe om de starea sa de păcat. Ele erau construite pe trei principii. 1) Omul este în starea de a fi făcut mai bun, perfect. El poate să se corijeze şi să se amelioreze, pentru că există bine în el. 2) El poate deci să se apropie de Dumnezeu şi să dobândească o îndreptăţire pe care Dumnezeu să o poată accepta. 3) Lumea nu este condamnată. Însă creştinul adevărat, născut din nou este mort împreună cu Hristos faţă de toate învăţăturile lumii. La toate acestea se găseşte un răspuns în starea creştinului aşa cum este descrisă în Galateni 5.1-5. A existat un moment în care starea aceasta provizorie a luat sfârşit în mod deschis: „împlinirea vremii a venit" prin trimiterea din partea lui Dumnezeu a „Fiului Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege, ca să căpătăm înfierea" (capitolul 4.4-5). Acest cuvânt: „A primi înfierea" are, cum vedem în traducerea critică a Noului Testament de Darby, un anumit sens:,.înfierea este primirea poziţiei de fiu, ca dar. A primi are aici o forţă deosebită, este grecescul apolambano. Iudei sau păgâni, ei primeau această poziţie ca un dar de la altul (căci Iudeul era în robie sub lege; păgânul nu avea drept la nimic), adică de la Dumnezeu Î,nsuşi, în mod gratuit". Este o întindere care depăşeşte mult binecuvântările iudaice. De aici cuvântul „ca noi să primim". Iudeii şi păgânii primeau poziţia de fii, ca dar gratuit de la Dumnezeu Însuşi, pentru că Iudeul era sub lege în poziţia unui rob şi păgânul nu avea nici un drept la binecuvântare. Din moment ce Iudeii şi Neamurile au devenit fii prin credinţa în lucrarea Iui Hristos, bucuria pentru relaţia aceasta este bine întemeiată. Dumnezeu trimite Duhul Fiului Său în inimile noastre şi această legătură este atât de intimă şi completă încât noi putem în acelaşi fel ca şi Domnul Însuşi, să trigăm: Ava, Tată! (vedeţi Romani 8.15).

　　Nu suntem lăsaţi la aprecierea noastră personală, care ar putea să ne înşele, dar Duhul, în noi, care este un Duh de înfiere, dă mărturie că suntem copii ai lui Dumnezeu. Astfel că noi nu mai suntem robi, ca Iudeii, ci noi suntem toţi, Iudei si Neamuri, fii si de asemenea moştenitori, făcuţi aşa de Dumnezeu Însuşi.