Galateni 3:15-18

Binecuvântarea dată prin promisiunea care culminează în Hristos (v.15-18)Cele dintâi dintre acestea se află în versetele 15-18. În gândirea multora legământul legii punea în umbră legământul promisiunii făcut cu Avraam. Dar, aşa cum am văzut, legământul legii în mod inevitabil nu aduce altceva decât blestem. La binecuvântare se poate ajunge numai pe calea legământului promisiunii care culminează în Hristos. Nu se poate ajunge parte prin lege şi parte prin promisiune. Versetul 18 spune clar acest lucru. Moştenirea binecuvântării, dacă ar fi prin lege, nu poate fi prin promisiune. Fapt este că binecuvântarea a fost dată prin promisiune. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!Dar legea nu intenţiona să fie un fel de revizuire a testamentului original, un fel de adaos, cum se spune? Nicidecum, pentru că aşa cum spune versetul 15, nu putea fi nici desfiinţat, nici să i se adauge ceva. Este un şiretlic vechi al oamenilor necinstiţi să obţină înlăturarea unui document care nu le place, introducând un adaos atât de contradictoriu clauzei principale încât să strice întregul. În mod normal aceasta nu se admite printre oameni; şi nu ne putem închipui ca legământul promisiunii lui Dumnezeu să fie mai puţin sfânt decât documentele omeneşti. Legea, care nu a fost dată decât după 430 de ani, nu l-a desfiinţat. Nici nu i-a fost adăugată în aşa fel ca să-i modifice simplitatea binecuvântată. Niciodată n-a intenţionat să facă vreunul din aceste lucruri.

Legământul avea în vedere pe Hristos, numit Sămânţa (v.16)Versetul 16 merită o notare specială, nu numai pentru că declară într-un mod clar că de la început legământul L-a avut în vedere pe Hristos şi lucrarea Sa de răscumpărare, dar şi pentru felul remarcabil în care apostolul face caz de precizarea Vechiului Testament. Duhul Sfânt l-a insuflat în aşa fel că întregul punct să depindă de cuvântul „Sămânţa”, la singular şi nu plural. Prin aceasta Duhul Sfânt arată cât de deplin insuflat era felul cum vorbise El altădată. Nu numai că fusese insuflat fiecare cuvânt, dar şi forma cuvântului. Insuflarea a fost nu numai verbală, adică având în vedere cuvintele, ci chiar literală, adică având în vedere literele.Acceptând argumentul lui Pavel exprimat în aceste versete, o altă dificultate s-ar putea prezenta pentru oricine. Dacă legea, dată peste 400 de ani după Avraam, n-a avut vreun efect asupra legământului de mai înainte, nici nu l-a desfiinţat, nici nu l-a modificat, nu se pare că a fost lăsată fără vreun scop definit? Unul care ar obiecta ar putea spune că o doctrină de felul acesta ar lăsa legea lipsită de orice scop, şi ar simţi că este cazul să pună o întrebare grea, spunând simplu: Atunci ce rost are legea?

Hristos, Sămânţa lui Avraam (v.16)Dar de ce în Avraam? Cum se putea să fie aşa ceva? Se înţelege atunci când citim pasajele din Geneza care se referă la acest fapt. Promisiunea binecuvântării i-a fost dată întâi când Dumnezeu i-a adresat cea dintâi chemare, în capitolul 12.3. După aceea i-a fost confirmată în 18.18. Din nou, în 22.16-18 promisiunea este mărită şi aflăm că împlinirea avea să fie prin „Sămânţa” care este în Hristos, aşa cum ne spune şi versetul 16 din Galateni 3. Apoi mai departe, promisiunea este confirmată lui Isaac şi respectiv lui Iacov, în 26.4 şi 28.14; şi în amândouă aceste cazuri este menţionată „Sămânţa”. Odată introdusă, Sămânţa nu este niciodată omisă, pentru că totul, pe calea împlinirii lor, este în adevăr dependent de El.Binecuvântarea era deci numai în Avraam, deoarece în ce priveşte trupul, Hristos cobora din Avraam. Iudeii se lăudau ei înşişi cu Avraam, ca şi cum el ar fi fost de toată importanţa în sine însuşi. Galatenii fuseseră ispitiţi să se alieze ei înşişi cu Avraam, primind legământul lui, circumcizia. Dar adevărata virtute se afla nu în Avraam ci în Hristos. Şi însăşi circumcizia care avea să-i alieze în partea din afară cu Avraam, de fapt avea să-i despartă de Hristos, în care se aflau toate, nu în mod exterior, ci lăuntric şi vital.De la început Dumnezeu intenţiona să-i binecuvânteze pe păgâni (sau naţiunile) prin credinţă. Nu a fost un gând al Său de mai târziu. Cât de plin de har a fost planul Său! Şi cât de încurajator este el pentru noi să-l cunoaştem! El l-a chemat pe Avraam dintre naţiunile care căzuseră în corupţie, pentru ca El să poată, în ciuda tuturor defectelor specifice poporului Său, să păstreze o rămăşiţă din care la timpul potrivit să vină Sămânţa, în care toate naţiunile să fie binecuvântate, inclusiv Avraam. De aceea naţiunile trebuie să fie binecuvântate prin credinţă, aşa cum a fost Avraam, şi nu prin faptele legii.