"O, Galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de fără minte? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi în firea păcătoasă? În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă în adevăr a fost în zadar" (versetele 1-4).

După cele două capitole de prefaţă care se termină la versetele 19-21 ale capitolului 2 prin măreaţa descriere a unui creştin individual eliberat, intrăm, cu capitolele 3 şi 4, în expunerea învăţăturii din epistola noastră. Această expunere începe prin a pune sub ochii noştri starea de plâns în care, sub influenta unei false învăţături, căzuseră aceste adunări din Galatia. Cu ce termeni, aproape violenţi, apostolul descrie această stare morală! Ruina era atât de aproape! Satan reuşea să dea la o parte crucea dinaintea ochilor acestor adunări, crucea despre care apostolul, vorbind despre el însuşi, spusese: „Sunt răstignit cu Hristos!" Cine putuse deci să-i înşele în chestiunea aceasta? Cine putuse să le aducă o astfel de nebunie? Termenul, „fermecat" (vrăjit) ne arată care este sursa satanică a acestei lucrări. Isus nu fusese prezentat ca răstignit înaintea ochilor lor? De fiecare dată când ne aşezăm la masa Domnului, nu vestim noi moartea Sa pe cruce până va veni El?

　Părăsiseră ei crucea, această temelie chiar a mântuirii lor, despre care el le arătase că ea este sfârşitul întregii existenţe a omului în firea păcătoasă (Galateni 2.20-21)? Cu mult mai mult încă, viaţa lor nouă, caracterizează prin darul Duhului Sfânt, îşi aflase ea originea în faptele legii: Fă aceasta şi vei trăi? Nu, ei primiseră Duhul aşa cum se primeşte totdeauna: Prin credinţa a cărei predicare ajunsese la urechile lor: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei" (Efeseni 1.13). Putea Duhul să se împace cu firea păcătoasă? Imposibil! Crucea pusese capăt în întregime firii păcătoase. Prin credinţă, creştinul primise o viaţă nouă, în care nimic din ceea ce este din carne nu putea să intre. La aceasta din urmă (carnea) ar trebui să se adreseze de acum înainte pentru a fi făcuţi desăvârşiţi? Cuprinsul epistolei ne va răspunde la întrebarea aceasta esenţială.

　În capitolul 2.16, apostolul începe prin a stabili că pe principiul faptelor legii nici un om nu va fi socotit drept. El ne arată după aceea că creştinul, atât timp cât este pe pământ, duce o luptă continuă cu firea păcătoasă şi că, dacă el este în luptă cu ea, Duhul poate în fiecare moment să câştige biruinţa şi credinţa să aibă terenul câştigat (2.20). Iată pentru ce în pasajul nostru el arată nebunia de a sfârşi prin firea păcătoasă, când s-a început prin Duhul. Putea Duhul să fie de acord cu carnea? Nicidecum: legea putea fi de acord cu ea. Cărnii i-a fost dată legea ca mijloc de a se îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu. Trebuia deci, după ce începuse prin Duhul, care împărtăşeşte o viaţă nouă şi cerească, să se întoarcă la firea păcătoasă care nu aduce nimic altceva decât condamnare?

　　Această viată a Duhului, unde îi condusese ea chiar de la început? In suferinţe; şi acum, întorcându-se la lege, însemna că toate suferinţele lor fuseseră zadarnice! "Cel care vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele legii sau prin auzirea credinţei? Aşa şi Avraam, a crezut pe Dumnezeu şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca dreptate. Să ştiţi, deci, că fii ai lui Avraam sunt cei care au credinţă. Şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăţi pe cei dintre Neamuri prin credinţă, a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate Neamurile vor fi binecuvântate în tine". Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios" (versetele 5-9).

　Este de remarcat, cum am notat la capitolul 1.6, că personalitatea apostolului dispare când Dumnezeu ne vorbeşte despre ceea ce El a lucrat prin mijlocirea sa. El este aici acela care vă dă Duhul şi face minuni în mijlocul Galatenilor. Cu cât aceste daruri sunt mai înalte, cu atât mai puţin este loc pentru om, şi aici iarăşi se verifică, în legătura cu acest subiect, învăţătura din capitolul 1 asupra omului. Galatenii primiseră Duhul şi acest har continua în mijlocul lor prin darurile miraculoase. De unde provenea aceasta? Din credinţă şi nicidecum din faptele legii. Avraam este exemplu în această privinţă. El a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotit ca dreptate. Avraam nu l-a avut pe fiul său decât pe acest principiu (al credinţei). în afară de asta, vestea bună a binecuvântării Neamurilor nu depindea de un alt principiu, şi în virtutea credinţei ea a fost vestită lui Avraam si seminţei sale. Să observăm în treacăt, cu privire la atacurile recente ale raţionaliştilor contra Cuvântului, că preştiinţa absolută a lui Dumnezeu este atribuită aici Scripturii, căreia aceşti necredincioşi nu-i acordă decât o valoare secundară.

　　„Căci toţi cei care se întemeiază pe faptele legii sunt sub blestem, pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă". Şi că nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, este evident, căci „cel drept prin credinţă va trăi". Legea însă nu se întemeiază pe credinţă, ci ea zice: „Acela care va face aceste lucruri, va trăi prin ele". Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi — fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" — pentru ca binecuvântările lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim făgăduinţa" (versetele 10-14).

　　Deci, în loc de a ne aşeza asemenea credinţei, sub binecuvântare, legea ne aşază sub blestem, căci legea nu însemnează: „a crede", ci „a face" (Deuteronom 27.26); de aceea nu este deloc un munte Garizim, ci numai un munte Ebal pentru popor când a trecut Iordanul. De aceea de asemenea nu este vorba în Habacuc 2.4 de a face, ci de a începe prin îndreptăţire şi prin viaţa credinţei. în Leviticul 18.5 ca şi în Deuteronom este vorba de a face, apoi de a trăi; în Habacuc, de a crede, apoi de a trăi. Dar este ceva şi mai mult pentru noi: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi". Singurul Om care nu a meritat decât binecuvâtarea, care n-a putut în nici un fel să fie atins de blestem, Acela a fost făcut ceea ce El nu era, blestem pentru noi, fără nici un motiv. Noi ştim că iubirea Sa L-a făcut să Se încarce cu păcatele noastre şi să ia asupra Lui judecata lui Dumnezeu pentru a ne elibera, a ne scăpa de păcate; dar lucrurile sunt prezentate pentru a face să iasă în relief absenţa completă de motiv pentru judecata care L-a lovit. Scriptura nu citează decât acest pasaj, despărţit de oricare altul: „Cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu" (Deuteronom 21.23). Atunci rezultatul binecuvântat nu se face aşteptat: Binecuvântarea promisă lui Avraam vine peste Neamuri în Hristos Isus şi noi primim prin credinţă Duhul făgăduit. Am văzut că prin credinţă era confirmată Galatenilor primirea Duhului Sfânt. Dar mai întâi faptul că acest dar (al Duhului Sfânt) le fusese acordat, nu putea să fie pus la îndoială nici o clipă, şi nimeni nu se gândea să le-o conteste; şi tot acest capitol este plin de două mari adevăruri: credinţa şi Duhul. „Fraţilor, vorbesc potrivit omului, un testament, chiar al unui om, odată întărit, nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Dar făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui". Nu zice: „şi seminţelor", ca şi cum ar fi mai multe, şi ca fiind una singură. „Şi seminţei tale", adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie anulată de legea venită după patru sute treizeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni prin lege, nu mai este prin făgăduinţă; dar Dumnezeu, în harul Lui, a făcut darul lui Avraam prin făgăduinţă. Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina fărădelegilor, până când avea să vină „Sămânţa", căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este al unei singure părţi, pe când Dumnezeu este Unul singur" (versetele 15-20).

　　Acum binecuvântările lui Avraam, credinţa, făgăduinţele, ne aduc la legământ şi legământul la Hristos. Ce loc are Legea în toate acestea? Nici unul. Făgăduinţele i-au fost făcute lui Avraam. Aceste făgăduinţe sunt rodul legământului lui Dumnezeu cu el. Ele sunt confirmate seminţei lui Avraam, care este Hristos. Legea, venită după patru sute treizeci de ani nu schimbă nimic din făgăduinţele făcute lui Hristos, sămânţa lui Avraam. Astfel tot sistemul legii nu desfiinţează, nici nu schimbă nimic din hotărârile nestrămutate ale lui Dumnezeu referitor la sistemul harului.

　　La fel este si cu moştenirea; noi vorbim de „moştenirea Neamurilor"; ea era dată lui Avraam prin făgăduinţă şi nicidecum pe baza legii. Aceasta din urmă de altfel n-a dat niciodată nimic; ea totdeauna a pretins.

　Scopul legii este cu totul altul. Ea a fost, remarcaţi aceasta, nu dată, ci adăugată la un întreg sistem care exista în sine fără ea. Dar ea avea un scop: răul, păcatul. Ea era dată (pusă) pentru a-1 face să iasă în relief, căci ea schimba păcatul în călcare de lege concretă, reală: Ea a fost adăugată din cauza fărădelegilor care aduceau la judecată pe păcătosul convins. Toate acestea erau până la venirea lui Isus Hristos, sămânţa care avea în păstrare promisiunile date prin har păcătoşilor. Legea avea un caracter pe care promisiunile nu-l aveau niciodată. Ea era un sistem dat prin îngeri. Ea nu avea, ca harul şi promisiunea, izvorul său direct în Dumnezeu. Ea era, dacă s-ar putea spune astfel, un sistem secundar, cu un scop special, care nu era stabilit pentru veşnicie. Moise, care o dădea poporului, era mijlocitor între popor şi Dumnezeu. Dumnezeu promitea, cu condiţia ascultării din partea poporului, să-1 păzească şi să-1 binecuvânteze pe acesta din urmă. Mijlocitorul, de altă parte, promitea din partea lui Dumnezeu să binecuvânteze poporul şi din partea poporului să asculte de Dumnezeu. Acest sistem era în totul condiţionat. Sistemul opus, acela al harului, Îl prezenta pe Dumnezeu Singur (versetul 20) dăruind totul, necerând nimic şi aceasta pentru ce? Din cauza lui Hristos, pe care orice binecuvântare este veşnic întemeiată.