„Căci eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos si trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea se capătă prin lege, degeaba a murit Hristos" (versetele 19-21).

　　În constrast total cu slujba legii, Pavel, în versetele 19-21 ne va descrie propria sa slujbă şi comorile pe care el le-a găsit în ea pentru el însuşi. Două lucruri îl deosebesc pe creştin: 1) o viaţă în întregime nouă şi 2) posesiunea Duhului Sfânt (capitolul 3). Să ne oprim acum la primul din aceste puncte. Observaţi că aici totul este personal. Acestea nu sunt principii abstracte, ci lucruri care au fost trăite şi înţelese de apostol. „Eu, prin lege, am murit faţă de lege, zice el, ca să trăiesc pentru Dumnezeu". Pavel îl întâlnise pe Hristos după învierea Sa; el învăţase acolo că legea îl condamna cu desăvârşire. El, omul drept sub lege, Îl lepădase pe Hristos venit în har. Legea îl condamna deci la moarte. Această sentinţă fusese executată, dar nu asupra lui însuşi, care, fără aceasta, ar fi fost pierdut pe vecie. Ea fusese executată asupra altuia, asupra lui Hristos. Acolo era secretul mântuirii sale. Legea Îl condamnase pe Hristos la moarte. Exercitând slujba sa, care era de a-1 omorî pe Pavel, dar în persoana altuia, ea nu mai avea de acum înainte nici o putere asupra lui. Un om ghilotinat nu mai are nimic de a face cu legea care l-a executat. El este eliberat de lege prin moarte, deoarece moartea este condamnarea absolută si definitivă; în sfârşit, prin moarte el este eliberat, cum vom vedea mai târziu, de carne (firea păcătoasă) (Galateni 5.24) şi de lume (Galateni 6.14). Un om cu totul nou a ieşit de aici. Prin judecata pe care El a purtat-o şi a suferit-o în locul meu, Hristos a sfârşit-o cu toate aceste lucruri şi El a sfârşit-o pentru mine. Acum El nu mai trăieşte pentru aceste lucruri, El le-a părăsit prin moarte, eu deci de asemenea. El trăieşte pentru Dumnezeu, pentru ca şi eu să trăiesc pentru Dumnezeu. O viaţă de înviere a început pentru mine. Această viaţă are ca obiect pe Dumnezeu; mai ales despre lege este vorba aici. Legea L-a omorât pe Hristos, căci este spus: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn" (Galateni 3.13). Desigur, ea n-a găsit nimic de condamnat în El, nici o pricină de blestem; ea n-a găsit decât o perfecţiune absolută; dar un singur fapt, în afară de orice altă pricină, blestemul era rostit prin Cuvânt asupra celui ce ocupa acest loc pe un lemn blestemat (Deuteronom 21.23). Dar acolo El a luat locul nostru în toată grozăvia lui. Toate motivele de blestem rostite contra noastră, El le-a purtat în har, socotindu-le ale Sale. Legea n-a omis nici una din ele; ea le-a enumerat pe toate. „Eu, prin lege, am murit", dar „am murit faţă de lege". Ea nu mai are nici o putere faţă de mine, aşa cum nu mai are nici o putere asupra lui Hristos. „Prin lege eu am murit faţă de lege". Eu am deci moartea înapoia mea, dar pentru ce? „Pentru ca să trăiesc pentru Dumnezeu". Acela care a luat locul meu a murit. Unde este deci locul meu? În moartea Sa.

　　Dar Hristos nu mai este în moarte. Unde este El? Înviat, în cer şi în slavă. El trăieşte pentru Dumnezeu. Eu, la fel, trăiesc pentru Dumnezeu, aşteptând să ocup acelaşi loc ca Hristos, căci eu sunt încă pe pământ, dar mort în ce priveşte viaţa mea veche si trăind o viată nouă, o viată de înviere. Această viată este în mine: Hristos trăieşte în mine. De acum înainte viaţa mea nu va putea niciodată să fie despărţită de a Sa. Această viaţă nu cade sub simţuri; voi o vedeţi după efectele sale. Înaintea ei, voi credeţi adesea că aveţi treabă cu vechea viată si noi vom vedea mai târziu pentru ce. Dar este o viaţă cu totul nouă. Un element cu totul nou o pune în acţiune, credinţa. Mai înainte, fără credinţă, aveam o aparenţă de viaţă, dar o aparenţă numai, căci această viaţă era moarte pentru Dumnezeu. Acum ea este o mare realitate. Este o viată de credinţă care se leagă de Fiul lui Dumnezeu şi nu se mai leagă de primul Adam. Este o viaţă de iubire, de o iubire pe care El a dus-o pentru mine până la jertfirea de Sine Însuşi. Murind prin lege, eu am murit faţă de lege. Trăind în credinţă nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Fără îndoială, eu trăiesc în carne şi aşa voi face atâta timp cât voi fi în această lume, căci carnea nu este moartă, dar eu pot să mă socotesc drept mort în ce priveşte carnea, cum mă socotesc mort faţă de lege, căci carnea nu mai este motivul determinant al vieţii mele. Acest adevăr atât de important va reveni mai târziu înaintea ochilor noştri.

　　Prin iubire am învăţat să-L cunosc pe Fiul lui Dumnezeu. El S-a dat pentru mine. Ce-L obliga la aceasta, dacă nu iubirea? El a murit în locul meu: El este victima (jertfa) care poartă pe cruce toată starea mea, toate faptele mele rele şi nesfârşitele lor urmări, tot blestemul care este legat de ele, tot ceea ce se rezumă în acest cuvânt: „El a fost făcut păcat". Desigur, vorbind astfel, Pavel nu făcea zadarnic harul lui Dumnezeu. Nu-i aşa că harul ne-a dobândit îndreptăţirea (Romani 3.22)? Dacă prin lege am fi dobândit-o, Hristos ar fi murit degeaba. Moartea Sa n-ar avea nici un scop!

　　Pentru a încheia, să rezumăm în câteva cuvinte, înainte de a trece la capitolul 3, ceea ce aceste prime capitole ne-au învăţat despre lege. Legea nu dă dezrobirea, nici viaţa, nici puterea, nici un obiect ca motiv al mersului nostru; ea nu poate să-l declare nevinovat pe vinovat; ea nu poate fi un ajutor pentru el. Singurul lucru pe care legea poate să-l facă este să-l condamne si să-l omoare.

　　Dar acela care, prin credinţă, a primit viaţa, nu trăieşte pentru sine. „Hristos trăieşte în mine", zice apostolul. El este în mine un izvor de viaţă, de părtăşie, de bucurie divină, de dragoste sfântă, de lumină şi de putere. Numai că eu trăiesc încă în trup (în carne), eu sunt încă în trup, dar cu însuşirea de a mă dărui în întregime „lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii" (Romani 6.13). Cât priveşte purtarea mea în această lume, eu trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi găsesc în El un motiv suprem pentru a trăi astfel: „El m-a iubit".

　　Creştinul este deci mort faţă de lege (Galateni 2.19), faţă de păcat (Romani 6.11), faţă de lume (Galateni 6.14), faţă de învăţăturile începătoare ale lumii (Coloseni 2.19-20). Dacă noi căutăm descrierea completă a unui creştin eliberat de lege, vedem că el este în Hristos; că Hristos este în el, viu (Galateni 2.20) şi descoperit (Galateni 1.16); că Hristos este înaintea lui ca Ţinta sa. Atunci dragostea este la lucru: „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine."

　　Voi atrage atenţia, încheind, cât de incomplet ne dăm seama de scopul pe care l-a avut Mântuitorul nostru preaiubit murind pentru noi:

　　El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău (Galateni 1.4; 1 Corinteni 15.3).

　　El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20). Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa faţă de noi, prin faptul că pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (Romani 5.8).

　　El a murit pentru a ne răscumpăra din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (Galateni 3.13).

　El a murit pentru toţi, pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi înşine, în iubire de sine, ci pentru El (2 Corinteni 5.15).

　　El a suferit odată pentru păcate, pentru ca să ne aducă la Dumnezeu (1 Petru 3.18; Exodul 19.4).

　　El a murit nu numai pentru neam, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (Ioan 11.52).

　　El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate (1 Petru 2.24).

　　El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2.14).

Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Adunare slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă si fără pată (Efeseni 5.25-28).