„După patrusprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim, împreună cu Barnaba, luând cu mine şi pe Tit. M-am suit în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o predic printre Neamuri, dar deoparte, celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era Grec, n-a fost silit să fie tăiat împrejur; şi aceasta din cauza fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne aducă la robie. Noi nu ne-am supus lor şi nu ne-am potrivit lor nici măcar un ceas, pentru ca adevărul evangheliei să rămână cu voi. Cei care sunt socotiţi ca fiind ceva — orice ar fi fost ei, nu are nici o importanţă pentru mine: Dumnezeu nu caută la fata oamenilor — ei, cei socotiţi ceva, nu mi-au adăugat nimic. Ci dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur căci cel care lucrase în Petru pentru apostolia tăierii împrejur, lucrase şi în mine faţă de Neamuri şi recunoscând harul care-mi fusese dat, lacov, Chifa şi loan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de părtăşie, ca să mergem la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur. Ne-au spus numai să ne aducem aminte de săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac" (capitolul 2.1-10).

　　Pentru a încheia subiectul rolului omului când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, rămânea încă de ştiut dacă cei mai de seamă nu puteau şi nu trebuiau să aibă aici vreo parte. Apostolul tăgăduieşte aceasta în chipul cel mai pozitiv: „cei care erau socotiţi ca fiind ceva, orice ar fi fost ei, nu are importanţă pentru mine... ei, cei socotiţi ceva, nu mi-au adăugat nimic". Aceşti fraţi mincinoşi ar fi vrut să-i convingă pe Galateni că Evanghelia lui Pavel îi era sugerată de către fraţii Iudei cu vază. Apostolul respinge cu indignare o astfel de presupunere. El tocmai a demonstrat până aici că adevărul pe care-l vestea nu avea absolut nimic de a face cu omul, decât pentru a-1 mântui şi a-1 smulge din acest veac rău. Consideraţia este o impresie omenească, care se impune fie prin meritul, fie prin calităţile acelora care ne înconjoară. Ea nu are valoare în ochii lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu nu caută la faţa omului" (versetul 6) şi orice ar fi fost ei, nu-i păsa apostolului, iar aceştia care erau mai de seamă nu-i adăugaseră nimic mai mult. Aceasta era în contradicţie directă cu principiile iudaismului, care, cum se vede în evanghelii şi în Faptele Apostolilor, atribuia acestui element un rol cu totul deosebit în lucrurile lui Dumnezeu. Adresându-se lor, apostolul nu avea nicidecum intenţia de a se face aprobat, dar el dorea să îndepărteze toate piedicile pe care neştiinţa acestor oameni cu vază, care aveau încrederea publicului, ar fi putut să le ridice evangheliei sale.

　　În aceasta, ca în toate lucrurile, Dumnezeu îl călăuzea pe slujitorul Său pentru a-1 face să acţioneze cu înţelepciune. Se vede acest lucru într-un chip deosebit în cazul lui Tit. Acesta din urmă, fiind Grec, era netăiat împrejur şi n-a fost silit la Ierusalim să se taie împrejur (versetul 3). Aceasta înde-părta cu totul orice pretext „fraţilor mincinoşi, strecuraţi printre noi, ca să pândească libertatea pe care o avem în Hristos Isus, ca să ne aducă la robie". Caracterul lor, falsitatea lor, scopul lor, ura lor contra libertăţii creştine sunt, în câteva cuvinte, din plin puse în lumină aici — şi iată ce Galatenii erau pe cale să primească în schimbul deplinei libertăţi a slujbei Duhului! Apostolii Iacov, Chifa şi Ioan înţelegeau bine aceasta. Ei nu erau doar consideraţi ca ceilalţi, ci „priviţi ca stâlpi". Aceştia nu puteau să acţioneze într-un alt sens decât Pavel şi Barnaba, fără să nimicească lucrarea însăşi la care fuseseră chemaţi.

　Astfel Domnul însuşi împuternicea şi binecuvânta lucrarea Sa, încât ea a fost una printre Iudei şi printre Neamuri.

　　Observaţi că nu există nici un gând la Pavel de a-şi atribui lui însuşi un rol. El zice: apostolii „Iacov, Chifa şi Ioan... mi-au dat mie si lui Barnaba mâna dreaptă de părtăşie". Însă Barnaba însuşi a fost prins în laţul făţărniciei unui apostol (Petru) şi al celorlalţi Iudei, dar el nu căuta în nici un chip să atenueze rolul pe care Dumnezeu l-a dat dintr-o dată acestuia din urmă în Evanghelia vestită Neamurilor.