„După trei ani m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe nici unul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului. In cele ce vă scriu, iată, înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei si ale Ciliciei. Si eram necunoscut la fată bisericilor din Iudeea, care sunt în Hristos. Ele auzeau doar spunându-Se: „Cel care ne prigonea odinioară, acum vesteşte credinţa pe care altădată căuta s-o nimicească". Şi slăveau pe Dumnezeu pentru mine" (versetele 18-24).

　　A trebuit ca trei ani să se scurgă încă pentru ca Pavel să se suie la Ierusalim. In convertirea sa care îl desparte dintr-o dată de legăturile sale iudaice, totul este absolut subit; nimic asemănător în slujba sa. Aceasta din urmă este învăţată încet şi pe îndelete în zilele din pustie. Totdeauna este aşa. Chemarea la slujbă este deodată şi primeşte dovada sa imediată. Acesta a fost cazul lui Saul din Tars, cu ocazia convertirii lui: „Îndată a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 9.20); dar când este vorba despre pregătirea pentru slujbă, ea durează adesea cu atât mai mult cu cât slujba are mai multă întindere şi putere. Cât de mult slujba, aşa cum lumea creştină o înţelege, este diferită de felul acesta de a gândi!

　　În sfârşit, Pavel se suie la Ierusalim. El nu se duce să se alipească de aceia care erau apostoli înainte de el, nici ca să ia de la ei elementele slujbei sale, dar rămâne cincisprezece zile la Petru pentru a face cunoştinţă cu el şi nu vede pe nici unul dintre ceilalţi apostoli, în afară de Iacov, fratele Domnului. Pentru ce insistă el atât în a declara că nu minte? Pentru că trebuie să dovedească în toate acestea că nici omul, nici regulile date omului, nici dreptatea dobândită cu ajutorul omului, nici intervenţia legii nu au nici o parte în lucrarea aceasta. Slujba sa avea o cu totul altă origine decât aceea a celor doisprezece, caracterizată în Faptele Apostolilor 1.21-22.

　De la Ierusalim, apostolul se duce în ţinuturile Siriei şi Ciliciei, teritoriu în întregime păgân, unde activitatea sa nu ne este descrisă, pentru că ea nu face parte din scopul special pentru care el fusese chemat. Acest scop nu este din plin pus în lumină decât atunci când Barnaba şi Saul sunt puşi deoparte pentru lucrarea la care Duhul Sfânt i-a chemat şi pleacă din Antiohia pentru a o împlini (Faptele Apostolilor 13.1-4). În timpul şederii sale în Siria şi Cilicia, Pavel era necunoscut chiar la faţă adunărilor din Iudeea. Ele auzeau spunându-se doar că acest prigonitor de odinioară propovăduia acum Evanghelia şi vestea credinţa pe care o nimicea altădată; şi ele slăveau pe Dumnezeu din cauza lui. Nu Pavel, ci Dumnezeu era înaintea ochilor acestor creştini adunaţi şi ieşiţi din iudaism. După părerea lor, Pavel propovăduia ca veste bună credinţa, totalitatea adevărurilor creştine dobândite prin moartea şi învierea lui Hristos. Consecinţa lipsei lor de legătură personală cu apostolul era că orice ocazie le era luată de a-1 slăvi pe Pavel, pe care ele nu-l văzuseră niciodată si că era dovedit că nu exista la el nici o întoarcere spre iudaismul de la care un Hristos slăvit îl smulsese deodată şi pentru totdeauna.

　Terminând observaţiile noastre asupra acestui prim capitol, ni se pare folositor să rezumăm rolul pe care Dumnezeu îl recunoaşte omului în slujba evangheliei. Acest rol, lucru profund umilitor, este absolut nul. Slujba nu este de la oameni, ca şi cum ei ar fi izvorul, mijlocul sau instrumentul; ea nu este printr-un om, căci ea nu are nevoie de intervenţia sa, nici de a fi recunoscută de el (de om) (versetul 1); ea nu se adresează omului pentru a-1 satisface sau a-i fi pe plac (versetul 10). Propovăduirea lui Pavel nu era de obârşie omenească, nici învăţată la şcoala omului (versetele 11-12). Omul eminent, Pavel însuşi, fusese dat la o parte pentru a-L pune în locul lui pe Hristos, dar Hristos descoperit în el, într-un om nou, unit cu El, într-un om în Hristos!

　Pentru a arăta cât de mult refuză Dumnezeu un loc omului în această epistolă, voi cita încă: capitolele 2.6-16; 5.3; 6.7 (a se citi trimiterile).