„Dar când Dumnezeu — care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său — a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre Neamuri, îndată nu m-am sfătuit cu carnea şi cu sângele (adică n-am alergat la ajutorul, la sfatul unui om), nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors iarăşi la Damasc" (versetele 15-17).

　　Începând de atunci, totul vine de la Dumnezeu şi nu depinde câtuşi de puţin de om. Înainte ca Saul să fi intrat pe scena lumii, Dumnezeu Însuşi îl pusese deoparte, chiar din pântecele mamei lui; după aceea Dumnezeu îl cheamă prin harul Său, în sfârşit vine momentul în care Dumnezeu descoperă pe Fiul Său în el. Pe drumul Damascului, Pavel sfârşeşte el însuşi istoria sa ca Iudeu si ca om, si pune ultima trăsătură de pensulă la portretul său de duşman neînduplecat al lui Dumnezeu.

　Acum planurile lui Dumnezeu se împlinesc. Pavel devine evanghelistul lui Hristos printre Neamuri. Dumnezeu a început istoria lui chiar din pântecele mamei lui, înainte ca omul, Saul din Tars, să o fi scris pe a sa; dar Dumnezeu îl lasă să facă el finisarea. Nu mai este de acum înainte nimic de adăugat la tabloul omului: istoria lui este terminată.

　Este vorba acum de a-L face cunoscut printre Neamuri pe Acest Hristos pe care Pavel nu-L voia, şi pe el însuşi Dumnezeu l-a ales pentru aceasta.

　　Dumnezeu dovedeşte aici, si o va dezvolta în cursul acestei epistole, că există în acelaşi individ doi oameni în întregime opuşi unul altuia: omul vechi şi omul cel nou. Istoria omului vechi, ca şi povestirea sfârşitului său ne sunt date de două ori chiar din gura lui Pavel în Faptele Apostolilor. Iar istoria omului nou ne este dată aici în detaliu. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate determina momentul naşterii sale. El îl alege spre a-I fi de folos. El l-a pregătit mai dinainte; harul Său îl face să se nască. Descoperirea Fiului Său, a Celui de al doilea om, are loc; ea are loc fără nici o participare a celui dintâi (adică a omului vechi), decât că el nu suflă în acest moment decât ameninţare si ucidere. De atunci Pavel devine purtătorul de cuvânt care vesteşte pe Hristos printre Neamuri, în acel mediu nelimitat. Iubirea lui Dumnezeu face să se reverse binecuvântări peste această mulţime nenumărată a Neamurilor, prin preţiosul Nume al Fiului Său unic. Acesta este faptul, dar îndată vechiul om nu opune nici o rezistenţă la aceasta; Pavel nu cere sfat nici de la carnea nici de la sângele care caracterizează pe omul vechi şi care nu au aici nici un rol. Arabia este pustia: simbol al absenţei oricărei resurse umane. Dacă Babilonul făcea parte din Arabia, s-ar fi putut părea că existau altădată resurse în el. Dar după aceea el revine la Damasc, origine a vieţii sale noi şi locul slujbei sale printre Neamuri.