Fundamentalism creştin

Se vorbeşte mult despre fundamentalism, cum că ar fi rău. Dar, ia să vedem ce înseamnă, la origine, termenul “fundamentalist”. Înseamnă a susţine şi respecta anumite principii fundamentale pentru o filosofie, doctrină sau religie. Astfel, a fi fundamentalist islamic înseamnă a respecta ceea ce este de bază pentru islamism, adică a-l respecta pe Mahomed şi urma exemplul lui. Iar Mahomed a fost un războinic, care şi-a întemeiat un imperiu prin războaie. În concluzie, a fi fundamentalist islamic înseamnă a fi un războinic, ca Mahomed care a impus religia lui prin forţă şi cu ameninţarea cu moartea. Prin extensia caracterului războinic al fundamentaliştilor islamici şi asupra altor religii ar rezulta că este foarte rău să fii fundamentalist. Dar, oare aşa să stea lucrurile şi cu creştinismul? A fi fundamentalist creştin înseamnă a-i respecta pe Isus şi pe apostolii Lui şi a urma exemplu lor. Ori, aceştia nu au fost nicidecum războinici, ci Isus a murit crucificat spunând “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi atunci nu a ameninţat pe nimeni. Şi apostolii au murit şi ei ca martiri, fără ca vreunul din si să fi îndemnat la violenţă. Deci cei care au luptat în cruciade şi cei care au făcut inchiziţia nu au fost fundamentalişti creştini în adevăratul sens al cuvântului, pentru că, dacă ar fi fost, atunci ar fi întors şi obrazul celălalt când cineva le dădea o palmă...

Bine! Veti zice, ai spus ceea ce nu fac fundamentaliştii creştini, dar ce sunt ei de fapt, şi ce fac ei?

A fi fundamentalist creştin înseamnă a fi convins că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3.16-17). Adică orice text din Biblie este inspirat de Dumnezeu şi are un sens bine determinat, chiar dacă ceva din sensul lui se întâmplă să ne scape.

Şi, atunci, deci, creştinul acela se consideră superior altora pentru că are în Biblie tot ce trebuie? Nu! Ci se consideră un păcătos – care, în unele privinţe, se poate să fie chiar mai rău decât alţii care nu sunt creştini, dar un păcătos mântuit prin credinţa în Isus Hristos, “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”, pentru că “şi noi eram altădată fără minte, neascultători, robiţi diferitelor pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în invidie, vrednici de a fi urâţi ” (Tit 3.3), dar, dacă “plata păcatului este moartea”, “darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6.23). Mântuirea, adică salvarea din iazul de foc, la care este condamnat diavolul – sursa primară a răului din lume – este obţinută nu în urma unor eforturi pentru a face bine şi a unor realizări personale, în genul în care un salariat, pentru anumite sarcini de serviciu îndeplinite, obţine un salariu de la un patron, ci este “prin har”, adică este o favoare din partea lui Dumnezeu; pentru că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă” (Ioan 3.16). Deci, mântuirea este dar de la Dumnezeu şi nimeni nu o poate obţine în baza meritelor lui, “pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom. 3.23). Iar faptele bune sunt inspirate de Dumnezeu şi împlinite prin puterea pe care o dă Dumnezeu şi nu sunt nicidecum argumente prin care omul care a păcătuit şi a moştenit o fire păcătoasă de la Adam - primul om care a păcătuit – să se poată îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu. Preţul pentru răscumpărarea celor credincioşi a fost plătit de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit pe pământ în trup omenesc şi s-a jertfit ca să plătească acel preţ a răscumpărării pe care nimeni altul nu l-ar fi putut plăti. El ştie că, dacă mântuirea lui ar depinde chiar şi numai în proporţie de unu la mie de ceea ce face el, atunci el ar fi iremediabil pierdut. Aşa că un creştin adevărat nu se laudă că este mai bun decât alţi oameni, ci Îl laudă pe Domnul şi îşi pune toată încrederea în El pentru orice lucru.

Şi, atunci, dacă am spus că, având Biblia, este pregătit pentru orice lucrare bună, înseamnă că aceşti creştini vor face lumea un loc mai bun, nu-ia aşa? Ei bine, nu, pentru că “lumea întreagă zace în cel rău” (1 Ioan 5.19) şi pentru că lumea ca sistem economic şi social-politic este vrăjmaşă lui Dumnezeu şi lui Isus, iar creştinul adevărat nu are de aşteptat în această lume decât suferinţe, aşa cum şi Isus nu a avut decât de suferit în lume când a venit ca să ne mântuiască. El îl aşteaptă pe Isus, cel înviat, care va veni ca să schimbe toate lucrurile pe pământ când va veni ca să împărăţească. Dar speranţa lui nu se leagă de pământ, ci de cer, pentru că ştie că va fi în cer împreună cu Isus. Ştie că, dacă va muri, va învia şi va fi în eternitate cu Domnul. Pentru el moartea îl aduce “acasă la Domnul”, dar nicidecum nu gândeşte să se sinucidă pentru că este convins că, dacă mai este pe pământ, aceasta este pentru că Domnul mai are de lucrat în el şi prin el. Nu că Dumnezeul atotputernic ar avea neapărată nevoie de el, ci pentru că Lui îi place să-l onoreze pe om făcându-l lucrător împreună cu el. Şi, dacă lucrează ceva pentru Domnul, creştinul adevărat o face cu sentimentul că are o datorie, şi, în acelaşi timp o onoare să lucreze. El nu va face “din evlavie o sursă de câştig” (1 Tim. 6.5) şi nu va căuta să obţină profit material de pe urma credinţei, ştiind că Domnul îl va răsplăti. Îl doare că atât de mulţi, dispreţuindu-l pe Domnul Isus, se îndreaptă spre chinul etern, dar ştie că, dacă cineva se pocăieşte – adică admite că este un păcătos vrednic de moarte şi de iazul de foc şi recunoaşte că numai prin Domnul Isus poate avea viaţa eternă – aceasta este o lucrare minunată pe care numai Domnul o poate face în inima acelui om şi că această transformare – “naşterea din nou” – nu este “nici din carne şi sânge, nici din voia unui om, ci din Dumnezeu”, aşa că el nu are motive să se laude cu realizările lui, ci doar motive să-L laude pe Domnul.

Şi, atunci ceea ce este scris aici vrea să fie un crez, ca pe baza lui să se înfiinţeze o biserică zis “fundamentalist creştină”? Nu! M-aş abţine de la a formula un crez, pentru că, aşa cum mai spunea altcineva odinioară, mi-e teamă, în primul rând că nu l-aş putea face să cuprindă tot ceea ce trebuie să cuprindă, apoi că aş pune acolo unele lucruri pe care nu s-ar cuveni să le cuprindă. Să fac o nouă biserică? Nu! Pentru că sunt convins că nu aş putea-o face mai bună decât alte organizaţii omeneşti care se numesc biserici. Ci sunt convins că “Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai săi” (2 Tim. 2.19), fie că ei se află în biserica catolică, în cea ortodoxă sau în diferite biserici protestante sau neoprotestante. Cei mântuiţi prin credinţa în Isus se pot afla, prin tradiţie sau din întâmplare, în diferite organizaţii omeneşti numite biserici. Şi ei, aşa risipiţi cum sunt, alcătuiesc Adunarea Domnului Isus, şi pe ei Domnul îi va uni la venirea Lui. Încercările omeneşti de a face o unire nu duc decât la compromisuri prin care se împacă orgoliile şi pretenţiile unor oameni, dar care în nici un caz nu-L onorează pe Domnul. Şi, ştiind că “oricine rosteşte numele Domnului ” trebuie “să se depărteze de nedreptate” (2 Tim. 2.19), un adevărat creştin nu se va înregimenta în nici o organizaţie numită biserică în care sunt anumite învăţături sau practici care au ceva contrar învăţăturilor date în Noul Testament şi practicilor recomandate de Isus şi de apostoli. Dar face aceasta fără a-i condamna în bloc pe toţi cei care se întâmplă să fie într-o biserică unde sunt nişte lucruri în dezacord cu Scriptura: poate că printre ei sunt unii care sunt răscumpăraţi cu acelaşi preţ al sângelui Domnului Isus, dar n-au ajuns să primească lumina pentru a înţelege unele adevăruri ale Scripturii ... În fond istoria prezentată în Scriptură arată că orice a fost încredinţat răspunderii omului a ajuns să fie stricat. Şi aşa s-a întâmplat şi cu biserica, dar Domnul, în harul lui, îi va salva pe cei care se încred în El, chiar dacă au căzut grav.

Şi am scris acestea în ideea ca, măcar unul din cei care va citi aceste rânduri să-şi pună toată încrederea în Domnul Isus.

“Dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie...” (1 Cor. 9.16).

Şi trebuie să mărturisesc, cu ruşine că, în ceea ce priveşte felul meu de viaţă, nu sunt destul de fundamentalist creştin şi nici nu cred că, de la apostoli încoace, se poate spune că a mai fost cineva suficient de fundamentalist creştin...