Fraţii locuind împreună în unire (Psalmul 133)

Toţi fraţii, citind acest psalm, simt că el este de toată frumuseţea. Chiar dacă el priveşte pe poporul evreu când va fi împreună, priveşte însă şi adunarea lui Dumnezeu. Noi îl luăm ca pentru adunarea lui Dumnezeu şi chiar dacă nu putem lămuri toate cuvintele lui aşa cum ne-ar fi voia, simţim totuşi că în el este ceva foarte bun şi foarte plăcut.

"Iată," începe psalmul. Se ştie că acest cuvânt este întrebuinţat ca să atragă luarea aminte, ca să-ţi îndrepte privirile spre ceva vrednic de privit. Aşa este şi aici. "Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii împreună în unire." Aceasta este o privelişte minunată, un lucru care face să fie privit de aproape şi imitat.

Este bine şi plăcut ca adunarea să fie strâns unită în dragostea Domnului Isus. Prin aceasta, lucrarea de răspândire a evangheliei propăşeşte. De la o astfel de adunare pleacă o influenţă binefăcătoare până la mari depărtări. Prin ea fraţii sunt ajutaţi să crească în har, lucru pe care apostolul Pavel îl dă în cuvintele: "Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, îmbărbătaţi-vă, fiţi cu un cuget, trăiţi în pace; şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi" (2 Corinteni 13.11). Ea face ca viaţa de rugăciune să fie sporită şi rugăciunile ascultate. Unirea fraţilor în iubire, recomandă evanghelia celor ce nu sunt încă credincioşi. "Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului."

Unirea fraţilor este ceva rar în lume. Câţi dintre noi am întâlnit o casă bine unită! Când sunt mai mulţi fraţi împreună parcă sunt anume ca să se certe între ei şi chiar să se bată, încât părinţii sunt nevoiţi să intervină adeseori pentru pace. Şi o astfel de casă numai atrăgătoare nu poate fi. Rar întâlneşti o casă în care să fie şapte, opt fraţi şi surori care să se supună unul altuia şi să se respecte unul pe altul.

În adunare însă trebuie să domnească pacea şi iubirea; iar unde nu este aşa, te intrebi dacă adunarea aceea este adunarea Domnului Hristos.

Vechiul Testament ne vorbeşte de Avraam şi de Lot. Mult timp ei au locuit împreună în unire. Când însă n-a mai fost unire, Avraam a spus: "Te rog să nu fie ceartă între mine şi tine, între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine: dacă tu apuci la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga" (Geneza 13.8-9).

Iosif a fost invidiat de fraţii săi, care au vrut să-l omoare, dar l-au vandut rob. În casa lor era o stare care nu era bună.

Credincioşii însă trebuie să se iubească, să locuiască împreună în unire. În adevăr, sunt atâtea motive ca să ne iubim şi să fim împreună în unire. Nu avem toţi acelaşi Tată? Nu avem acelaşi Mântuitor şi Păstor? Nu avem toţi acelaşi Duh Sfânt care ne călăuzeşte? Nu urmărim cu toţii aceeaşi ţintă şi aceeaşi cale către cer? Nu alcătuim noi, prin Duhul Sfânt, trupul Domnului Hristos? Nu este fiecare dintre noi un mădular al acestui trup?

Drept este că, nefiind încă desăvârşiţi, se mai ivesc câteodată între noi şi lucruri care vatămă unirea şi iubirea dintre noi. Credem însă că aceste lucruri nu sunt aşa de mari încât să ne împiedice de a ne iubi unii pe alţii. Fiecare din noi suntem o lucrare a harului lui Dumnezeu. La unii, lucrarea este mai înaintată, la alţii ea este încă mai mică, dar în fiecare trebuie să fie ceva din Domnul Isus. Ei bine, acel ceva se cade să căutăm să-l vedem, căci este vrednic de iubit. Ce se întampla însă? Din lipsa noastra de înţelepciune, în loc să vedem ce a pus Dumnezeu într-un suflet care s-a întors la El, vedem mai de grabă ce iese din firea lui pământească. Aceasta nu poate fi decat urât, neplăcut. Ceea ce este însă din Domnul Isus este frumos şi plăcut.

Unirea, legătura dragostei fraţeşti, este binefăcătoare. Cei dintâi creştini erau o inimă şi un suflet (Fapte 4.32). Ea se răsfrânge şi asupra celor de curând întorşi la Dumnezeu, care se uită cu mare atenţie la cei mai de demult întorşi la Dumnezeu. În sufletul lor se ridică adeseori dorinţa: Când să fiu şi eu ca fratele cutare sau ca sora cutare? În faţa ochilor lor, noi suntem foarte frumoşi şi aleşi. Când ei văd la noi dragoste, le prinde foarte bine şi sunt îmbărbătaţi.

Legătura frăţească este adeseori binefăcătoare şi pentru lume. Păgânii ziceau despre cei dintâi creştini: "Iată cât de mult se iubesc!" Lucrul acesta îi umplea de admiraţie şi le făcea bine.

Domnul Dumnezeul nostru, Tatăl nostru cel bun, vrea ca noi să ne iubim între noi, să locuim împreună în unire. Diavolul urmăreşte să ne despartă întâi de Dumnezeul Cel viu şi adevărat, şi pe urmă şi între noi. Dar noi nu suntem în neştiinţă de planurile lui. Şi dacă am băgat de seamă lucrul acesta, ne vom feri ca de foc de tot ce poate să vatăme legătura dragostei dintre noi. Să stăm strâns uniţi între noi, ca să nu facem voia vrajmaşului sufletelor noastre. "Desparte-i şi apoi stăpâneşte-i" era vorba după care se luau romanii de demult; iar vorba aceasta a rămas până astăzi ca un lucru de la cel rău.

În acest psalm sunt două asemănări care ne arată cât de scump este gândul unirii în dragoste înaintea lui Dumnezeu: mirul de preţ şi roua Hermonului.

Mirul de preţ (nardul) ar putea să fie dat cu un alt cuvânt pe care îl pricepem mai uşor: parfumul, cu toate că nu este acelaşi lucru. Mirul de preţ este descris la Exod 30 şi era o amestecătură de lucruri puternic şi frumos mirositoare. Amestec ca acela nimeni n-avea voie să facă. Cu mirul acela a fost uns Aaron.

Pe capul lui Aaron a fost turnat acest mir de preţ. Şi pentru că era plămădit în untdelemn, curgea pe barbă şi ajungea până pe la guler; unii zic că până pe marginea de jos a veşmântului. Nu păta, căci parfumul nu pătează. Un miros plăcut pleca astfel de la Aaron la cei care veneau în legătură cu el. Aceasta înfăţişează pe Duhul Sfant, Duh de dragoste şi de pace. Duhul Sfânt coboară asupra celui credincios şi acesta devine prin El un om care, fiind în Hristos, răspândeşte în jurul său o mireasmă. "În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceştia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viaţă spre viaţă" (2 Corinteni 2.15-16). Cei ce sunt ai Domnului răspândesc deci un parfum plăcut pentru unii şi nesuferit pentru alţii.

Iubirea frăţească răspândeşte în jurul ei binecuvântare: de la Dumnezeu la oameni, de la fraţi la fraţi, de la fraţi la lume. Oamenii au dreptul să se aştepte de la noi la ceva ce nu văd în lume.

Când a intrat cineva parfumat într-o casă, numaidecât se simte de toţi cei de acolo. Spun aceasta nu ca să recomand parfumul - deşi n-am prea multe cuvinte de osândit în privinţa lui - mă servesc însă de aceasta ca de o asemănăre. Oriunde ne-am găsi, să se poată spune despre noi: Nu ştim ce au oamenii aceştia, au însă ceva deosebit, faţa le este surâzătoare, blândeţea lor îţi sare în ochi, au cuvinte bune, nu te prididesc cu vorba şi nu te îneacă într-un potop de cuvinte, ce vezi la ei nu întâlneşti la oricine... Noi nu căutăm să fim aşa de ochii oamenilor, dar dacă suntem cu Domnul Isus, ascultători în totul de El, aşa suntem sau vom fi.

Regula este ca toţi să răspândim în jur binecuvântare. Că unii nu pot suferi această mireasmă care porneşte de la noi, este adevărat; dar sunt şi alţii care o doresc şi o preţuiesc.

O altă comparaţie pe care o întrebuinţează psalmistul aici este "roua Hermonului." Hermonul este un munte înalt mai mult de trei mii de metri, cum nu avem în ţara noastră. La poalele acestui munte este un şes cu multă apă. Pe el cresc ierburi viguroase. Căldura mare a zilei absoarbe multă apă şi aburi mulţi se înalţă deasupra. Muntele este mai tot anul acoperit cu zăpadă. Când vine seara, se lasă în jos o boare răcoroasă, care face ca aburii să se transforme într-o rouă îmbelşugată. Deci de pe munte, de sus porneşte o influenţă binefăcătoare. Toţi arborii, toate plantele care sunt pe acolo, sunt foarte mult înviorate de această rouă care se coboară pe munţii Sionului. - Sionul fiind departe de Hermon, unii au luat termenul "roua Hermonului" numai ca termen de comparaţie: deci cum se coboară roua pe Hermon, aşa se coboară binecuvântarea pe Sion.

De la Dumnezeu de sus vine orice lucru bun şi orice dar desăvârşit. Toată înviorarea de la El ne vine. El ne înviorează şi prin legătura dragostei fraţeşti, prin strângerea noastră laolaltă. Cel înviorat răspândeşte la rândul lui înviorarea cu care a fost înviorat.

Fratele sau sora care a fost binecuvântat de Dumnezeu printr-o stare materială mai bună, înviorează dând altora din bunurile lui pământeşti. Binefacerea trebuie să fie cultivată între cei credincioşi, ca să putem veni în ajutorul celor lipsiţi. Să avem un ochi deschis care să vadă uşor lipsa altora şi, după putinţă, să le venim în ajutor. Nu este cunoscut tot binele care se face între noi. Şi este natural să nu fie cunoscut. Dar se face. Când şi când auzi: Sora cutare, ce femeie credincioasă, cum simţea ea împreună cu altul şi cum ştia ea să strecoare ajutorul la timpul potrivit!

La moartea Dorcăi, abia atunci au venit văduvele şi au spus: Rochia aceasta, haina aceasta, ea mi le-a făcut!... Tot aşa şi între noi. Împrejurările devenind tot mai grele, mă tem ca nu cumva să devenim mai închişi faţă de nevoile altora. Să sporim în toate privinţele, deci şi în aceasta. Ce fel de dragoste este aceea dacă nu-ţi deschizi şi inima şi punga, ca să vii în ajutorul celui lipsit? Lucrul acesta trebuie să se facă fără zgomot, fără trâmbiţare. Şi nu numai celor dintre credincioşi.

Pe de altă parte, cel înviorat de Domnul printr-o cunoştintă mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu va înviora şi el, la rândul lui, pe cei fără cunoştintă. Cine are cunoştinţă să nu piardă din vedere pe cel ce n-are cunoştinţă şi să se coboare până la el ca să-l înveţe. Un vestitor al evangheliei, când auzea pe alţii vorbind filosofie îi părea rău că el nu poate vorbi în felul lor. Vorbirea lui era simplă, dar a fost de mult folos pentru alţii. Cineva spunea: Vorbeşte aşa ca să te înţeleagă cei de jos, cei simpli, căci dacă te-or înţelege ei, te vor înţelege şi cei cu multă carte; dacă însă te înţelege numai cel cu carte, cel de jos rămâne nehrănit.

Ah, în ce priveşte evanghelia, câtă neştiinţa este! Suntem datori să dăm altora din ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Cine are experienţă în viaţa creştină - şi toţi avem experienţă, dar nu toţi în aceeaşi măsură - trebuie să vină în ajutorul celui fără experienţă. În felul acesta experienţa trece de la unul la altul. Cine a fost mângâiat de Domnul trebuie să mângâie şi el, la rândul lui, pe alţii, cu ce a fost el mângâiat, ca şi cu o rouă binefăcătoare.

"Acolo dă Domnul binecuvântarea." Cât de necesari suntem unii altora! Fraţii mai mari îngrijesc de cei mai mici. Am vizitat nu de mult pe un frate care are patru copii. Pleacă şi el şi ea la lucru. În grija cui îi laşi? am întrebat. Şi mi-a răspuns: "În grija Celui Mare." Tot aşa şi în adunare, unde este vorba de a sluji, nu de a stăpâni.

Suntem necesari unii altora. Un instrument cu coarde nu are toate coardele la fel, fiecare coardă este de un anumit fel; dar toate coardele se armonizează între ele ca să poată da cântarea pe care cel priceput la cântare poate s-o execute. Tot aşa şi noi: nu toţi suntem la fel, dar toţi suntem copiii aceluiaşi Tată. Să ne armonizăm între noi prin unire, prin legătura dragostei frăteşti. Dacă toţi căutăm slava lui Dumnezeu, trebuie să ajungem la arătarea acestei uniri. Dacă slujim unii altora în dragoste, trebuie să ajungem acolo. Dacă socotim pe fiecare mai presus de noi înşine şi fiecare dăm întâietate altuia în cinste, trebuie să ajungem la această armonie.

"Acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie," unde fraţii locuiesc împreună în unire, iubindu-se cu o iubire care vine de sus, de la Părintele luminilor.