Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Formalism sau convingere?

de B. R. - 26 Noiembrie 2016

Formalism sau convingere?

Formalismul înseamnă alipire de obişnuinţe, menţinere a lucrurilor exterioare. Să luăm ca exemplu un copil care creşte într-o familie creştină. El frecventează şcoala duminicală, vine la strângerile laolaltă, se ridică şi împreunează mâinile la rugăciune, deschide cartea de cântări şi cântă, deschide Biblia şi urmăreşte cu privirea textul pe care îl citeşte un om matur. Deoarece copilul face mereu aceleaşi acţiuni, îşi face o obişnuinţă, a cărei însemnătate, mai ales la început, nu o înţelege în mare parte. Dacă mai târziu copilul nu va cugeta cu seriozitate la aceste acţiuni, sau mai rău, dacă află însemnătatea acestor acţiuni, dar le face fără să înţeleagă valoarea lor interioară, devine un formalist, acţiunea sa devine o pură imitare, o lucrare de formă.

Să privim un tânăr de 16-17 ani, la vârsta când îşi pune multe întrebări: Ce meserie să învăţ? Cu ce prieteni să-mi petrec timpul liber şi cum? Ce lectură să aleg? Să-l privim apoi mai târziu la vârsta când mulţi înclină să supună generaţiile dinaintea lor unei critici, când se renunţă la obişnuinţele tinereţii sau când se ajunge la deznădejde cu privire la adevăratul sens al lucrurilor. Înaintea lui se deschid noi orizonturi, este acaparat de probleme necunoscute până atunci. Ce po-ziţie trebuie luată faţă de învăţăturile primite până atunci? Sunt posibile trei căi:

Prima cale: va păşi pe calea trasată de părinţi. Credinţa sa personală va deveni convingere interioară şi îi va da putere pentru această cale.

A doua cale: în exterior va rămâne la obişnuinţele tinereţii, fie din teama de a se confrunta cu familia, fie din teama de ceea ce vor gândi ceilalţi despre el, fie din indolenţă, dar inima şi gândirea sa vor rămâne străine faţă de aceste obişnuinţe.

A treia cale: încetul cu încetul va renunţa la comportamentul său de până atunci; pentru a evita strângerile laolaltă va găsi mereu tot felul de scuze, va neglija tot mai mult rugăciunea personală, curând nu va mai citi deloc în Biblie. Va avea noi prieteni în alte împrejurări, va avea alte obişnuinţe, care i se par mult mai raţionale şi mai plăcute.

Pe de altă parte, putem vedea, din păcate, câteodată la cei care au pornit cu bucurie pe prima cale că, deşi posedă viaţa divină, lasă să se vadă la ei un formalism creştin. Evlavia personală trebuie să aducă roade vizibile. „ ...ca înaintarea ta să fie arătată tuturor“ (1 Timotei 4.15). Aceste efecte vizibile ale Duhului trebuie să se vadă în sânul familiei, la locul de muncă, dar şi în adunare. O prezenţă regulată la localul de adunare, oricât de îmbucurătoare este, poate deveni o obişnuinţă şi astfel să-şi piardă adevăratul ei sens.

Cauzele pentru o astfel de stare nu trebuie să le căutăm prea departe. În această adunare se aud de exemplu numai câteva voci în timpul orei de adorare. Unde sunt acei adoratori, care sunt chemaţi „să vestească virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2.9)? Fără îndoială, putem să ne închinăm şi în tăcere. Dar nu se întâmplă deseori că această tăcere este roada neatenţiei, sau a criticii, sau a leneviei spirituale? În ora de rugăciune sunt exprimate deseori puţine rugăciuni, deşi există foarte multe probleme importante. Toţi aceşti tineri prezenţi acolo, nu au nicio problemă pe care să o aducă în rugăciune? Sunt ei, într-adevăr, mulţumiţi cu tot ceea ce îi priveşte pe ei şi pe cei de o seamă cu ei, încât nu există niciun fel de rugăciuni? Nu au aceşti fraţi tineri întrebări cu privire la tratarea Cuvântului, iar când se apleacă ei înşişi împreună pentru studierea Cuvântului, înţeleg toate versetele foarte bine, încât consideră inutile toate acele explicaţii bune?

Fără îndoială, este important să ne amintim că orice participare în public trebuie să fie precedată de o pregătire în linişte. În inimă nu trebuie să pătrundă nicio ambiţie de impunere, nicio dorinţă de a păşi în faţă. Singurul scop comun să fie de a accepta cea mai aspră şi mai amară critică a celorlalţi şi chiar de a avea un folos din aceasta.

Tăcerea unui frate nu trebuie să ne determine să ne îndoim de credinţa sa. Anumite motive speciale, care sunt cunoscute celorlalţi fraţi, fac ca poziţia rezervată a unui frate să apară de dorit sau chiar potrivită.

Poate cineva va spune, de ce punem atât de mare accent pe acest aspect al mărturiei creştine? La aceasta răspundem: un astfel de comportament în cadrul adunării reprezintă un simptom neliniştitor al somnului nostru spiritual.

În ceea ce le priveşte pe surorile tinere, multe versete din Scriptură ne arată că ele sunt chemate să-şi arate credinţa (Iacov 2.18). Fără să intrăm aici în amănunte cu privire la activităţile creştine, ştim totuşi că nu duc lipsă deloc de posibilităţi în care să-i slujească Domnului. Să ne gândim la Fivi, o slujitoare în adunarea din Chencrea, care a fost pentru mulţi, chiar şi pentru apostolul Pavel, un sprijin; Maria, care a lucrat foarte mult pentru creştinii din Roma (Romani 16.1, 2, 6), şi Dorca, care era plină de lucrări bune şi milostenii (Fapte 9.36-42).

Referitor la tinerii care au păşit pe a doua cale, se poate spune că au îmbrăcat haina festivă a creştinismului. Dacă Duhul lui Dumnezeu nu va lucra într-o zi cu putere în ei, mai devreme sau mai târziu vor lepăda această haină, care le-a devenit incomodă. Să ne gândim cu seriozitate la versetul: „Aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea (Apocalipsa 3.15, 16).

Dorim să îndreptăm un apel stringent către toţi tinerii care au îndrăznit să păşească pe a treia cale. Dacă ei consideră că au găsit altundeva o hrană mai bogată decât în Cuvântul lui Dumnezeu, să se gândească la textul din Isaia 29.8: „Şi va fi ca flămândul care visează şi, iată, mănâncă, şi se trezeşte, şi sufletul lui este gol. Sau ca cel care visează şi, iată, bea; şi se trezeşte şi, iată, este slăbit şi sufletul lui tânjeşte.“

Poate vor fi cuprinşi de o teamă sfântă, dacă vor citi Evrei 10.29: „de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?“

din Feuille „aux Jeunes“ Nr. 112