Firea cea nouă şi cea vche

Cel credincios are două firi: cea nouă şi cea veche

Subiectul acestui capitol este foarte apropiat de cel dinaintea lui, despre păcat şi păcate, şi amândouă capitolele trebuie studiate împreună.

Mulţi creştini sunt deseori conştienţi de mule dorinţe şi năzuinţe care se luptă între ele. În gândire, în cuvânt şi în fapte ei găsesc cel mai neobişnuit amestec de bine şi rău care îi uimeşte.

Situaţia aceasta devine clară când înţelegem că cel credincios are două firi deosebite, cea nouă şi cea veche. Firea cea nouă este izvorul oricărei dorinţe bune, iar firea cea veche este izvor numai al răului. O găină nu ştie ce să mai facă dacă este mamă a unor pui de găină şi de raţă, pentru că firea lor şi prin urmare comportarea lor este foarte diferită. Mulţi creştini sunt ca acea găină.

Carne şi duh

Domnul Isus i-a spus lui Nicodim că trebuie să fie născut din nou – „născut din apă şi din Duh“. Şi Domnul a adăugat: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh“ (Ioan 3.5, 6). Cele două cuvinte carne şi duh indică simplu existenţa a două firi, fiecare caracterizată de originea ei. Cea dintâi este numită carne pentru că provine din carne. Cealaltă este numită duh pentru că îşi are izvoarele în Duhul Sfânt.

Putem vorbi astfel despre carne ca firea veche pentru că o avem ca urmare a naşterii noastre din Adam. Cuvântul duh este astfel firea cea nouă pe care o primim prin naşterea din nou din Duhul Sfânt. Totuşi să nu amestecăm ce este duh, firea noastră cea nouă, cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Firea cea nouă, respectiv duh, este rezultatul direct al lucrării minunate de putere a Duhului Sfânt, încât deşi în legătură apropiată, cele două folosiri ale cuvântului „duh“ sunt distincte.

Lupta între cele două firi

Când ai fost născut din nou, Duhul Sfânt a implantat în tine firea cea nouă şi unul din cele dintâi rezultate a fost o luptă între ea şi firea cea veche. Amândouă aceste firi se luptă pentru a fi stăpână, fiecare trăgând într-o direcţie opusă celeilalte. Până ce secretul eliberării de sub puterea firii păcătoase va fi învăţat, amestecul dureros de bine şi de rău va continua. Această experienţă dureroasă este descrisă pentru noi în Romani 7. Citeşte îndeosebi de la versetul 14 până la 8.4. Vezi aici multe din propriile tale experienţe?

Nimic bun nu locuieşte în mine

Apostolul Pavel ajunge la una din cele mai importante concluzii în Romani 7.18. Spune: „Ştiu că în mine, adică în carnea mea (în firea mea păcătoasă), nu locuieşte nimic bun.“ Firea pătoasă (carnea) este în întregime rea. Dumnezeu ne permite să trecem prin noroiul experienţei amare, în aşa fel încât să învăţăm pe deplin această lecţie vitală. Domnul Însuşi spunea: „Carnea nu foloseşte la nimic“ (Ioan 6.63). Apostolul Pavel precizează din nou acelaşi lucru în Romani 8.8: „Cei care sunt în firea păcătoasă (în carne) nu pot să-I placă lui Dumnezeu“. Numai rău poate ieşi din firea noastră cea veche.

Această fire a omului, neîngrijită şi needucată, devine păgână şi sălbatică, în timp ce firea educată şi rafinată ajunge să se stăpânească oarecum, civilizată şi chiar religioasă, totuşi ea rămâne fire păcătoasă. Ceea ce este născut din carne este carne (fire păcătoasă), oricum te-ai purta cu ea. Absolut nimic bun nu locuieşte în firea păcătoasă dintr-o societate mai aleasă. Ce este de făcut cu o fire în care păcatul locuieşte şi lucrează? Ce a făcut Dumnezeu cu ea? Care este remediul Lui?

Dumnezeu a condamnat păcatul în firea păcătoasă

Dumnezeu răspunde în Romani 8.3: „Pentru că, ceea e legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu în asemănare cu carnea păcatului, a condamnat păcatul în carne“ (în firea păcătoasă). Legea dezaproba cu tărie firea păcătoasă, dar nu putea nici s-o îndrepte, nici s-o stăpânească, încât noi să fim scăpaţi de puterea ei. Dar în crucea lui Hristos, Dumnezeu a judecat-o. El „a condamnat păcatul în firea păcătoasă“ – în însăşi rădăcina firii ei.

Duhul Sfânt, puterea firii celei noi

Romani 8.4 dă rezultatul practic al acestui fapt. Avem pe Duhul Sfânt ca să fie puterea firii celei noi, şi astfel, în măsura în care umblăm în Duhul, vom împlini cerinţele drepte ale legii, deşi nu suntem sub ea ca regulă de viaţă.

Să tratăm firea veche ca fiind condamnată

Iar dacă Dumnezeu a condamnat firea noastră în crucea lui Hristos, noi ce avem să facem cu ea? Să acceptăm cu mulţumire ceea ce Dumnezeu a făcut şi să tratăm firea noastră veche ca un lucru condamnat! Putem să „nu ne încredem în firea păcătoasă“ (Filipeni 3.3).

Înţelegem noi cum trebuie adevăratul caracter al firii vechi, că în ea nu locuieşte nimic bun şi că Dumnezeu a condamnat-o? Am ajuns noi la punctul în care nu avem nici o încredere în ea, nici chiar în formele ei cele mai bune? La acest punct nu se ajunge cu uşurinţă. Deseori trecem prin multe experienţe dureroase şi falimentări care zdrobesc inima, pentru că iar şi iar firea păcătoasă vine să şteargă şi să distrugă hotărârile noastre cele mai evlavioase şi făcute cu mai multă rugăciune. Dar odată ce este ajuns acest punct, partea cea însemnată a luptei s-a încheiat.

Supunerea faţă de Domnul Hristos şi faţă de Duhul Sfânt

Sfărâmarea încrederii noastre în firea noastră este în mare măsură sfărâmarea puterii firii păcătoase asupra noastră. Aceasta are loc când ajungem să nu mai privim la noi înşine şi la cele mai mari eforturi ale noastre, şi ne găsim Eliberatorul în Domnul Isus Chrisos, care a luat stăpânire asupra noastră prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este puterea: El răstoarnă planurile firii vechi (Gal. 5.16) şi umple de viaţă, dezvoltă şi stăpâneşte firea cea nouă (Rom. 8.2, 4, 5, 10).

Este foarte important să realizăm că firea cea nouă nu are putere în ea însăşi. Romani 7 ne arată acest lucru. Firea cea nouă ne dă gânduri bune şi frumoase, şi dorinţe, dar este fără putere ca să le împlinească. Puterea vine prin supunerea completă, practică, faţă de Hristos şi faţă de Duhul Sfânt. Această „umblare în Duhul“ rezultă mult din ajungerea noastră la înţelegerea condamnării de către Dumnezeu a firii noastre vechi în crucea lui Hristos.

Chiar şi cei mai religioşi au nevoie de o fire nouă

Toţi oamenii, chiar şi cei care în mod natural sunt cu inimă, chiar şi cei religioşi, au nevoie de o fire nouă. De fapt, omul căruia Domnul Isus îi spunea: „Trebuie să fiţi născuţi din nou“ (Ioan 3.7) era dintre cei buni care s-ar fi putut găsi. Din punct de vedere moral, social şi religios toate erau în favoarea lui, totuşi Domnul i-a spus că avea nevoie să fie născut din nou. Firea păcătoasă a unui om bun cu inima şi religios este numai fire păcătoasă şi nicidecum nu va satisface sau va fi pe placul lui Dumnezeu.

În felul acesta vedem că înaintea lui Dumnezeu nimeni nu are nici chiar o scânteie de bine prin naşterea lui firească. De exemplu, în Romani 3.9-19 avem o prezenare completă a omenirii în trăsăturile ei morale. În versetele 10-12 avem, deşi pe scurt, foarte cuprinzătoare afirmaţii. Apoi avem amănuntele îngrozitoare a unora din aceste trăsături, în versetele 13-18. În toate aceste cuvinte de la Dumnezeu, care nu poate să mintă, nu este niciun cuvânt despre vreo scânteie de bine în omenire, pentru că această scânteie nu există în ea! Scriptura este chiar mai pozitivă. Geneza 6.5 ne spune că „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua.“

Apostolul Pavel a învăţat acest adevăr. În Romani 7.18 el spunea: „Ştiu că în mine, adică în firea mea păcătoasă (sau: în carnea mea) nu locuieşte nimic bun“ – nici chiar o scânteie de bine!

Amândouă firile sunt în noi, însă Dumnezeu nu recunoaşte decât pe cea nouă

Să ne reamintim că fiecare credincios are şi firea veche şi cea nouă. Firea cea veche n-a fost dezrădăcinată la naşterea din nou şi nu este schimbată prin naşterea din nou într-o fire nouă. Amândouă firile sunt în fiecare credincios. Procedeul „altoirii“ ilustrează acest lucru. Un lăstar de măr, ales şi bine cultivat, poate fi altoit într-un pom sălbatic şi atunci pomul poate da rod bun. Tot aşa este adevărat şi cu noi. Amândouă firile sunt prezente, însă Dumnezeu recunoaşte numai pe cea nouă, încât noi nu mai suntem „în carne, ci în Duh“ (Rom. 8.9).

În plus, să ne reamintim că niciun efort omenesc nu va fi de folos împotriva firii noastre vechi. Pentru a avea victorie asupra ei trebuie să gândim la ea şi s-o tratăm aşa cum face Dumnezeu. Dumnezeu te îndreptăţeşte să tăgăduieşti firea cea veche, pentru că firea cea nouă te caracterizează odată ce ai fost mântuit, după cum mărul cultivat este firea recunoscută a pomului îndată ce s-a făcut altoirea. Tratarea de către tine a firii vechi e simplă. După altorire, grădinarul veghează cu grijă asupra pomului, dacă doreşte roade bune de la el. Dacă vechiul butuc caută să se afirme dând lăstare din rădăcinile lui, grădinarul le taie fără cruţare, îndată ce apar. Tot aşa, noi trebuie repede şi fără cruţare să lăsăm ca crucea lui Hristos să fie ca un cuţit ascuţit pentru firea noastră veche şi pentru toate dorinţele ei păcătoase.

Daţi morţii faptele trupului

Coloseni 3.5 ne spune: „daţi morţii mădularele voastre care sunt pe pământ“ – tăiaţi mlădiţele sălbatice. Aceste „mlădiţe“ ne sunt arătate mai în amănunt în versetele 5, 8 şi 9. Avem să le dăm morţii în amănuntele lor. Aceasta cere energie spirituală, curaj şi hotărâre de inimă pe care le poţi avea numai când priveşti la Domnul Isus şi te laşi pe deplin pe mâna Duhului Sfânt. „Dacă trăiţi prin Duhul, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi“ (Rom. 8.13).

Deci, puterea Duhului Sfânt se arată când „vă daţi pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi: şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii“ (Rom. 6.13). Romani 6.19 spune: „daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire“. De văzut şi Romani 6.22 Gândul că o astfel de putere se obţine printr-un act al propriei noastre voinţe (alta decât a ceda în faţa voii lui Dumnezeu) este ultima încercare disperată de a obţine cât de puţin credit pentru firea noastră, în loc s-o condamnăm cu totul şi pentru victorie să dăm glorie lui Dumnezeu.

Firea cea nouă nu atinge perfecţiunea încât să nu mai păcătuieşti

Firea cea nouă nu ajunge niciodată la o astfel de creştere spirituală pe pământ încât un credincios să nu mai păcătuiască. Un exemplu al acestui fapt este dat în 2 Corinteni 12.1-10. Aportolul Pavel fusese deosebit de binecuvântat pentru că fusese răpit în al treilea cer, în prezenţa lui Dumnezeu. Văzuse şi auzise lucruri pe care nicio limbă omenească nu le-ar putea descrie.

După aceea apostolul a trebuit să-şi continue viaţa obişnuită pe pământ. Dar de atunci Dumnezeu i-a dat „un ţepuş pentru carne“ – vreo infirmitate – ca să nu se înalţe peste măsură, adică să nu se înalţe pe sine pentru că fusese privilegiat într-un fel cu totul special. Viaţa creştină a apostolului Pavel era foarte evlavioasă şi înaintată, dar toate acestea nu erau o asigurare împotriva mândriei şi a glorificării eului care este înnăscut în firea cea veche. Dacă Pavel n-a fost imun, nici noi nu suntem.

Prin citirea Bibliei şi rugăciune facem deosebire între dorinţele care vin din cele două firi

Încheind, să vedem cum putem face deosebire între dorinţele care vin de la firea veche şi de la firea nouă. Nu este o regulă atotcuprinzătoare, uşoară. Trebuie mereu să folosim cuvântul lui Dumnezeu care este „viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri... şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4.12). Apoi tronul harului ne este întotdeauna la îndemână prin rugăciune, în aşa fel încât să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit“ (Evrei 4.16). În felul acesta, studiul Bibliei şi rugăciunea stăruitoare sunt absolut necesar să ne facă în stare să nu ne încurcăm şi să distingem gândurile şi dorinţele pe care le găsim în noi.

Ce anume mă îndeamnă să fac acest lucru?

Cu toate acestea, am putea da şi o regulă generală. Firea cea nouă este întotdeauna credincioasă lui Dumnezeu şi firea veche este întotdeauna credincioasă eului tău. Tot ce îşi are pe Hristos ca obiect este al firii celei noi, în timp ce tot ce îşi are eul tău ca obiect este de la firea veche. În felul acesta, multe întrebări şi probleme care se arată încurcate vor fi rezolvate când te întrebi cinstit: Care este motivul real (secret) care mă determină să doresc sau să fac sau să nu fac aceasta sau aceea? Este pentru gloria lui Hristos sau pentru satisfacerea eului?